Deprecated: Hook custom_css_loaded is deprecated since version jetpack-13.5! Use WordPress Custom CSS instead. Jetpack nu mai acceptă CSS personalizat. Citește documentația pe WordPress.org pentru a învăța cum să aplici stilurile personalizate pe site-ul tău: https://wordpress.org/documentation/article/styles-overview/#applying-custom-css. in /home/bibliotecaluiliv/public_html/wp-includes/functions.php on line 6078
Lecturi 312: Oana David - Între două fronturi - Biblioteca lui Liviu

Oana David – Între două fronturi (2021) 592p., MMP, 11×18, Hyperliteratura, 2021, Colecția Proză Contemporană, Red. Florin Iaru, ISBN 978-606-9671-13-9

Nota Goodreads: 4,60 (139 note)

Descrierea editurii: „Cu inima împărțită între loialitatea față de țară și iubirea pentru un ofițer german, Lulli Leonida-Lăzărescu, soție-trofeu și o femeie înaintea epocii sale, trăiește o aventură pasionantă, ce o duce din Bucureștiul boem al Athénée Palace-ului şi Capșei, mișunând de spioni și informatori, de ofițeri și diplomați nemți și soțiile lor, până în Berlinul bombardat de după război, odată cu schimbarea hărţii Europei.”

De ani buni am reușit să mă feresc de romanele cu Auschwitz sau Dachau și de romance-urile cu pretenții istorice ce au pe coperte femei întoarse cu spatele la cititor, cum am ajuns să le denumesc la un moment dat. Nu doar că au invadat piața și au sufocat-o, dar editurile și continuă să hrănească apetitul aparent infinit al cititorilor cu ele și să le ofere povești despre copilul, fata, croitoreasa, bunica, mămica, etc. ce nu doar că au supraviețuit unor lagăre de exterminare, ci au și produs adevărate minuni mai departe. Sau povești romantice care pun în umbră toate grozăviile ce se petrec în acele vremuri (cu precădere în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, că el pare mai romantic, din ce-am observat) și se concentrează pe ceea ce contează de fapt în opinia scriitoarelor/scriitorilor: povestea de dragoste. Și mai râdem de YA-uri unde lumea se destramă, coboară îngerii sau extratereștrii din ceruri și anihilează aproape toată rasa umană, iar protagonista, invariabil adolescentă rebelă, are mai întâi grijă să nu pară ciufulită sau să nu i se scurgă rimelul, că altminteri nu o va mai plăcea alesul inimii. Dar dragostea e oarbă, cum se zice, iar oamenii fac în numele ei lucruri de neconceput când stai să le analizezi pe îndelete.

Anul trecut a apărut o carte care a avut marele noroc să se bucure de o promovare asiduă pe rețelele sociale (merit mai ales al autoarei). Mărturisesc că până și eu, avid consumator de povești despre război în anii de dinainte și din timpul liceului, m-am trezit curios despre ce-o fi vorba în ea, că prea vorbea lumea pe la toate colțurile și era prezentă la fiecare al treilea scroll pe care îl dădeam pe Facebook. Era inevitabil, așadar, să nu apară o carte scrisă și de un autor român care să se aplece asupra uneia dintre cele mai negre perioade din istoria umanității: anii 1937-1945.

O scriitoare s-a apucat deci acum niște ani să se documenteze temeinic despre această perioadă și să țeasă nu doar o poveste romantică având doi protagoniști care nu ți-ai imagina vreodată că ar putea face casă bună împreună, ci și o frescă extraordinar de detaliată asupra vremurilor, obiceiurilor, modei, oamenilor, mondenității și, în mod remarcabil, evenimentelor de dinainte, din timpul și de după cel de-Al Doilea Război Mondial.

Povestea pendulează cu abilitate între prezent, când personajul feminin principal al cărții, Lulli Leonida-Lăzărescu, soție-trofeu măritată aproape cu forța, dar cu vederi moderne și scârbă enormă la adresa soțului cu mare drag de alte doamne ale epocii, pianistă extrem de înzestrată și, totodată, cu o vastă cultură în cele mai rafinate domenii, se afișează pe la toate evenimentele mondene la brațul soțului într-un București în care războiul ce mătura Europa era încă un concept îndepărtat, și trecut, cel puțin în prima parte, când ea, Lulli, pe numele adevărat Lucreția, își cunoaște viitorul suflet-pereche: pe Heinrich von Reinhardt, nici mai mult, nici mai puțin decât nepotul vitreg al soțului lui Lulli, Barbu Leonida-Lăzărescu, atunci când cei doi soți merg în Germania, în vizită la sora lui Barbu, Marie, căsătorită cu un baron neamț, militar de școală veche, ce se avântase în această căsătorie aducându-și la pachet și cei doi fii, Heinrich și Friedrich. (Aici ar trebui să fac o paranteză și să-mi dau cu părerea că totuși Lulli, deși își disprețuiește soțul și l-ar părăsi oricând pentru a-și vedea nestingherită de viață, profită din plin de viața plină de huzur pe care-o are și de banii pe care îi câștigă soțul prin metode cu care în secret ea nu prea-i de acord, dar pe care le aprobă tacit.)

„În momentul acela, pentru prima oară după forte mulți ani, privindu-mi soțul ca prin ceață, cum punea lumea la cale cu prefectul și beizadeaua nu știu cărui fost ministru, apoi pe toți cei din jur, câți oare dintre ei belferi și oportuniști de tot felul, politicieni și industriași cu morală elastică, burdușindu-și preventiv seifurile din Zurich cu dolari americani și tablouri – în timp ce floarea națiunii cădea pe capete în stepele rusești -, cucoane acoperite cu briliante și vulpi argintii, care nu dădeau doi bani pe faptul că eram în război și nu se știa care va fi soarta noastră, a tuturor, de vreme ce pe niciuna nu o privea în mod direct, așa cum fusesem și eu atâta amar de timp, am simțit cum fata cârciumarului de pe Calea Griviței, bețiv, dar cumsecade și onest – mai cumsecade și onest decât ar fi putut să fie vreodată mulți dintre cei aflați acolo -, se deșteaptă în sfârșit din amorțire, deschide ochii mari, se uită cu atenție în jur și își face din nou loc în sufletul meu, acaparându-mă. Iar primul lucru pe care mi l-a șoptit fata cârciumarului, fata aceea hotărâtă și încăpățânată, a fost că n-aveam nevoie de niciun bărbat să mă apere, o puteam face foarte bine și singură.” (p. 251)

Iar acolo, deși niciunul nu o știe încă, se produce scânteia: Lulli, căsătorită cu un soț doar de ochii lumii, și Heinrich, pilot în armata germană cu toate țiglele pe casă, cu o minte brici și cu un sânge-rece pe măsură pentru misiunile de zbor, se îndrăgostesc unul de altul. Nu dintr-odată, de azi pe mâine, ci pas cu pas, așa cum le șade bine unor îndrăgostiți a căror idilă va supraviețui tuturor vicisitudinilor acelor vremuri și care, datorită unor coincidențe extrem de fericite, vor ajunge să rămână împreună chiar și după ce vor începe bombardamentele în România cea care părea că nu va fi afectată de tumultul ce cuprinsese toate țările din jur.

Amplă frescă a unor vremuri tulburi și excelent documentat, romanul de debut al Oanei David a transformat-o pe aceasta într-o scriitoare pe care cred că ar trebui să o urmărim de aici înainte. Romanul, în pofida lungimii sale (prea lung, aș spune, pe alocuri, poate că ar mai fi mers scoase niște părți din el), este scris cu o mână sigură, limbajul este extrem de bogat și de elevat, povestea nu șovăie, nu se clatină, personajele sunt foarte bine conturate și se comportă de cele mai multe ori perfect firesc (deși poate că Heinrich, un personaj ce pare de cele mai multe o persoană înzestrată cu extrem de mult sânge-rece, își pierde cam ușor capul pentru cineva cu care nu apucase să schimbe mai mult de câteva cuvinte și ajunge să riște tot, inclusiv viața sa și pe a celor apropiați, pentru o idilă) și se vede la fiecare pagină documentarea minuțioasă, titanică, aș spune, plus dragostea față de scris a Oanei David.

„- Ia te uită, cherie, ca să vezi, generalul Andronache are metresă nouă! Și zidită bine, en chair, tocmai cum îi place dumnealui! Crezi că doamna general bănuiește ceva?!… Anvizajez un scandal nou!

Și apoi:

– Văleu, Lulli, tu vezi în ce hal a pus pe ea madame Fielderman?!… Și a mai fost și ditamai prim-balerina la Operă în tinerețe! Acuma zici că-i o Holstein cu tot cu vițel. Încă puțin și crapă corsajul pe dumneaei. Cum de nu i-o fi și rușine!… Orișicât, splendid colierul! Crezi că alea-s perle veritabile de Mallorca? C-așa-mi par de aici! Curios lucru, că umblă un zvon cum că pe bărbat-su l-ar fi ruinat nemții

Și, mai ales:

– Am auzit că alde von Killinger guiță printre așternuturi mai ceva ca un purcel scăpat la noroi. Mi-a spus madam Vulpescu. Și știe direct de la sursă, nu așa… chiar de la o demoazelă de la Cruce! Cică se umflă de râs cocotele când apare dânsul în incintă. Se bat care să-l lucreze!… Numai groh-groh prin toate stabilimentele. Na, ce să-i faci, e și dumnealui baron, e de-nțeles. Distincție aristocratică.” (p. 156)

Sau:

„- Așa o fi. Dar eu am cunoscut pe un american din trupele care au eliberat lagărul de la Dachau. Acum este sub observație. Nici măcar nu poate vorbi despre ce-a văzut acolo… S-a uitat timp de câteva clipe în cana lui de cafea, după care a adăugat: Toți germanii sunt complici. Poate doar prin tăcere, dar tot complici se cheamă. Tot poporul este părtaș la crimă. Și nu numai la crimă de război, ci la omor în masă. Sunt cu toții mai mult sau mai puțin vinovați. Niciunul dintre ei nu este scutit de responsabilitate.

M-am uitat lung la el. Curat contabil, mi-am zis.

Abia apoi m-am gândit cu adevărat la cuvintele lui. Inclusiv Heinrich. Asta era ceea ce-mi spunea de fapt. Dar nu făcea decât să dea glas gândurilor mele; știam deja și știusem tot timpul de realitatea teribilă a vinovăției lui, chit că îmi era atât de neplăcut să o aud. Se luptase cu naziștii și cu alegerile și deciziile pe care le-a avut de luat din cauza lor. Și ce? Nu fusese suficient. La un moment dat obosise și tăcuse. Iar tot ceea ce se întâmplase apoi fusese exact unul din cazurile acelea oribile când nu trebuie neapărat să faci ceva ca să fii vinovat, ci e suficient să nu faci nimic. Și, indiferent că o recunoșteam sau nu, așa cum trăise el toată viața cu vina, așa urma să trăiesc și eu.” (p. 517)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *