Titlul este disponibil cu precomandă. Livrarea se va face începând cu 18 octombrie 2021.
Roman ecranizat într-un film clasic, cu Tom Hanks în rolul principal.
Culoarul Morții – cei care merg până la capătul lui nu se mai întorc, pentru că acolo îi așteaptă scaunul electric.
În Corpul E al Penitenciarului Cold Mountain sunt adăpostiți numai criminali condamnați la moarte. De când lucrează aici, gardianul Paul Edgecombe a văzut multe. Dar n-a mai întâlnit pe nimeni asemenea lui John Coffey, un uriaș cu minte de copil, condamnat pentru o crimă de o violență șocantă.
În acest loc al ultimei șanse la ispășire, Edgecombe e pe cale să descopere adevărul despre Coffey, unul teribil, care îi va da peste cap toate credințele.
„Un adevărat eveniment literar!“
Entertainment Weekly
„Un roman tulburător, care pune la îndoială limitele dintre bine și rău.“
Off the Shelf
| Data apariției | 18 oct. 2021 |
|---|---|
| Titlu original | The Green Mile |
| ISBN | 978-606-43-1235-8 |
| Cod bară | 9786064312358 |
| Autor | Stephen King |
| Traducător | Oana Dușmănescu |
| Editura | Nemira |
| Imprint | Armada |
| Colecția | Armada |
| Format | Paperback |
| Dimensiuni | 130 x 200 mm |
| Nr. pagini | 448 |
| Greutate (kg) | 0.5000 |
FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ
Mi‑am îndreptat atenția spre uriaș.
— Dacă‑l las pe Harry să te scape de lanțurile astea, ai de gând să fii cuminte?
El a dat din cap. Un gest ca un exercițiu de gimnastică: jos, sus, înapoi pe poziție. M‑a privit cu ochii lui stranii. În ei avea un soi de pace, dar nu acel soi în care eram sigur că puteam avea încredere. I‑am făcut semn lui Harry, care a intrat și i‑a desfăcut lanțurile. N‑a mai arătat că‑i este frică, nici măcar când a îngenuncheat între picioarele ca niște trunchiuri de copaci ale lui Coffey ca să‑i deschidă cătușele de la glezne, iar asta m‑a liniștit întru câtva. Percy era cel care‑i transmisese emoții lui Harry, iar eu mă încredeam în instinctele lui Harry. Aveam încredere în instinctele tuturor oamenilor mei din Corpul E, în afară de Percy.
Aveam un mic discurs pe care‑l rosteam fiecărui nou‑venit în clădire, dar am ezitat în privința lui Coffey, pentru că părea atât de anormal – și nu mă refer doar la statura lui. Când Harry s‑a dat înapoi (Coffey rămăsese neclintit în decursul întregii ceremonii de desfacere a lanțurilor, placid ca un cal Percheron), am ridicat privirea la noua mea misiune, bătând în clipboard cu degetul cel mare, și am întrebat:
— Știi să vorbești, uriașule?
— Da, dom’le, șefu’, știu să vorbesc, a zis el.
Glasul îi era un tunet profund și molcom. M‑a dus cu gândul la motorul modificat al unui tractor. Nu avea un accent cu adevărat sudist – spunea eu, nu io –, dar avea un soi de construcție sudistă a frazei rostite pe care am observat‑o mai târziu. Ca și cum ar fi fost din Sud, dar nu i‑ar fi aparținut Sudului. Nu părea analfabet, dar nici foarte educat. Vorbirea sa, ca multe alte lucruri, era un mister. În special ochii lui mă tulburau din cale‑afară – era un soi de absență pașnică în ei, ca și cum omul nostru ar fi plutit departe, departe de tot.
— Te numești John Coffey.
— Da, dom’le, șefu’, ca băutura, doar că nu scris la fel.
— Deci știi să silabisești? Să citești și să scrii?
— Doar numele, șefu’, a răspuns el cu seninătate.
Am oftat, apoi i‑am rostit versiunea prescurtată a discursului meu de întâmpinare. Deja îmi dădusem seama că nu va reprezenta o bătaie de cap. La acest capitol am avut și dreptate, dar m‑am și înșelat.
— Pe mine mă cheamă Paul Edgecombe, am zis. Sunt supraveghetorul Corpului E – șeful. Dacă vrei ceva de la mine, întrebi de mine după nume. Dacă nu sunt aici, îi ceri acestuia – pe el îl cheamă Harry Terwilliger. Sau poți întreba de domnul Stanton sau de domnul Howell. Ai priceput?
Coffey a dat din cap.
— Numai să nu te aștepți să primești ce dorești dacă noi hotărâm că nu‑ți trebuie – aici nu e hotel. Ai înțeles?
El a încuviințat din nou.
— Aici e un loc liniștit, uriașule – nu e ca în restul închisorii. Sunteți aici doar tu și Delacroix. Nu vei munci; cea mai mare parte din timp vei sta, pur și simplu. Vei avea ocazia de a te gândi la toate faptele tale.
Prea mult timp pentru marea lor majoritate, dar asta n‑am spus.
— Uneori ascultăm radioul, dacă totul e în ordine. Îți place radioul?
El a dat din cap, dar oarecum șovăitor, ca și cum n‑ar fi fost sigur ce era acela un radio. Mai târziu mi‑am dat seama că și asta era adevărat, într‑un fel; Coffey cunoștea lucrurile atunci când le reîntâlnea, dar între timp le uita. Cunoștea personajele din Our Gal Sunday1, dar avea amintiri de‑a dreptul încețoșate despre ce făcuseră acestea în episodul de data trecută.
— Dacă te porți frumos, vei mânca la ore fixe, nu vei ajunge niciodată la izolare, în celălalt capăt al coridorului, și nici nu vei fi nevoit să porți cămașa care se încheie la spate. Vei avea dreptul la două ore în curte, după‑amiaza, de la patru la șase, mai puțin sâmbăta, când restul deținuților joacă fotbal. Îți vei primi vizitatorii duminica după‑amiaza, dacă ai pe cineva care vrea să te viziteze. Ai pe cineva, Coffey?
A clătinat din cap.
— N‑am pe nimenea, șefu’, a zis el.
— Avocatul tău, atunci.
— Cred că i‑am văzut spatele la plecare, a spus el. Mi‑a fost dat din oficiu. Nu cred că a găsit drumul până aici, în munți.
M‑am uitat la el cu atenție ca să văd dacă a încercat să facă o glumiță, dar nu părea să fie așa. Și, de fapt, nici nu mă așteptam la altceva. Apelurile nu erau pentru oameni ca John Coffey, nici pe vremurile acelea; erau aduși în fața tribunalului și apoi lumea uita de ei până vedea un pamflet în ziar în care scria că un individ oarecare își luase rația de curent electric undeva, la miezul nopții. Dar un om cu soție, copii sau prieteni care să‑l caute în după‑amiezile de duminică era mai ușor de controlat, în cazul în care controlul se dovedea a fi o problemă. Nu era cazul și asta era bine. Pentru că era un om al naibii de mare.
M‑am foit puțin pe prici, apoi mi‑am dat seama că s‑ar putea să mă simt mai comod prin părțile intime dacă mă ridic în picioare. Așa că asta am și făcut. El s‑a îndepărtat de mine cu respect și și‑a împreunat mâinile în față.
— Timpul pe care‑l petreci aici poate fi ușor sau greu, uriașule, de tine depinde totul. Sunt aici să‑ți spun că tu poți face să ne fie tuturor ușor, pentru că sfârșitul e același. Ne vom purta cu tine așa cum meriți. Ai vreo întrebare?
— Lăsați vreo lumină aprinsă după stingere? a întrebat el imediat, ca și cum abia ar fi așteptat ocazia.
Am clipit nelămurit. Mi se puseseră multe întrebări ciudate din partea deținuților nou‑veniți în Corpul E – odată cineva m‑a întrebat ce număr poartă nevastă‑mea la sutien –, dar niciodată asta. Coffey zâmbea puțin stânjenit, de parcă știa că‑l vom crede idiot, dar nu se putea abține.
— Pentru că uneori mi se face puțin teamă în întuneric, a spus el. Dacă sunt într‑un loc ciudat.
M‑am uitat la el – la statura sa impunătoare – și m‑am simțit emoționat într‑un mod straniu. Căci te emoționau, să știţi: nu‑i mai vedeai atât de răi, nu‑i vedeai ca pe niște demoni făurindu‑și ororile cu ciocanul și nicovala.
— Da, e destulă lumină aici toată noaptea, am spus. Jumătate dintre luminile de la Green Mile ard de la ora nouă până la cinci dimineața.
Apoi mi‑am dat seama că habar nu are despre ce vorbesc – nu distingea Green Mile de noroiul din Mississippi –, așa că am specificat:
— De‑a lungul coridorului.
A dat din cap, ușurat. Nu eram sigur că știe ce înseamnă coridor, dar zărea becurile de 200 de wați în cuștile lor de sârmă. Apoi am făcut ce nu mai făcusem cu niciun deținut niciodată – i‑am întins mâna. Nici acum nu știu de ce. Poate pentru că întrebase de lumini. L‑a făcut să clipească și pe Harry Terwilliger, vă jur. Coffey mi‑a luat mâna cu o blândețe surprinzătoare, făcând-o să dispară toată în palma lui; și asta a fost tot. Aveam o altă molie în sticla mea ucigașă. Terminaserăm treaba.
Am ieșit din celulă. Harry a închis ușa și a pus ambele zăvoare. Coffey stătea acolo unde fusese o clipă mai devreme, ca și cum n‑ar fi știut ce să facă apoi. S‑a așezat pe pat, și‑a împreunat mâinile uriașe între genunchi și a plecat capul, ca un om care jelește sau se roagă. Apoi a rostit ceva cu glasul lui straniu, aproape sudist. Am auzit vorbele cu o limpezime desăvârșită, deși atunci nu știam multe despre ce făcuse – nu e nevoie să știi ce a făcut un om ca să‑l hrănești și să‑l îngrijești până când vine clipa când își va plăti datoriile. Însă tot m‑a înfiorat până în măduva oaselor.
— N‑am mai putut să ajut cu nimic, șefu’, a zis el. Am încercat să dezleg totul, dar era prea târziu.
