Premii: Bestsellerul Național 2018, NOS (NASUL) 2017
Nominalizări: Bolșaia Kniga (Marea Carte) 2018
Nota Goodreads: 4,21 (3 000 note)
Descrierea editurii: „Dacă Povestea de Crăciun a lui Charles Dickens ar fi fost plasată într-un mare oraș industrial din Munții Ural, ar fi rezultat Petrovii în vremea gripei, romanul senzațional semnat de Alexei Salnikov. Povestea unei familii obișnuite, a cărei rutină este bruiată de o gripă violentă, se desfășoară pe un fundal fantasmagoric, înzăpezit, în ajunul Anului Nou, când se deschid porțile spre lumea htonică: un grup de copii dansează în cerc, ţinând-o de mână pe Snegurocika, iar un criminal în serie își vânează următoarea victimă. O dramă de familie se transformă într-un vis halucinant, straniu și comic – sau poate într-un coșmar.”
Într-un mare oraș industrial din Ural, în regiunea Sverdlovsk, la vreo 2 000 de kilometri distanță de capitala fostului colos sovietic, se petrece acțiunea acestui spumos și extrem de ironic roman al lui Alexei Salnikov, scriitor născut în Estonia în 1978. La nici patruzeci de ani, Salnikov a uimit Rusia cu acest roman apărut inițial în foileton în revista Volga, pentru ca mai apoi, după ce a fost nominalizat la cel mai important premiu literar din Rusia, Bolșaia Kniga, să fie publicat la cea mai prestigioasă editură rusească, AST.
Inițial, mi-am imaginat că voi întâlni aceleași peisaje mohorâte (le-am întâlnit), aceeași cetățeni acriți de greutăți și de lipsuri, aceleași întâmplări zugrăvite în culori cenușii, aceleași Lade și Volgi pe străzi, aceleași apartamente cât niște cutii de chibrituri și lume nemulțumită, cârcotașă și fără nicio perspectivă, mârâind în surdină, mormăind tot timpul nemulțumită, dar fără a îndrăzni să ridice glasul prea tare.
E drept că nu mai suntem pe timpul Arhipelagului GULAG, e drept că s-a desființat KGB-ul, e drept că nu mai e Stalin la putere, ci unul ceva mai finuț, dar la fel de megaloman. Bine, lipsurile sunt în continuare, în troleibuze e mai frig decât afară, vajnicii muncitori dornici să pună umărul la progresul și bunăstarea țării sunt la fel de lipsiți de perspective, străzile sunt la fel de murdare, locuințele sunt la fel de friguroase, de înghesuite, de întunecoase și de sărac utilate, dar copiii stau pe telefoane cât e ziulica de lungă, au parte de jocuri video ultimul răcnet și citesc toți Harry Potter.
Lumea e la fel de plină de maniaci, gripele se tratează tot cu aspirină din anii șaptezeci sau cu leacuri băbești, mașinile de pe străzi sunt la fel de învechite ca acum o jumătate de veac și parcă îți imaginezi și cum în zare (sau chiar la marginea orașului) iese un fum gros și înecăcios, deloc sănătos pentru cei care locuiesc în zonă, de la vreo fabrică ce ar fi trebuit închisă de câteva decenii, dacă nu din grija pentru planeta asta care abia ne mai suportă, măcar pentru bieții copilași ce vor dezvolta nenumărate afecțiuni peste nu foarte mult timp.
Însă Alexei Salnikov doar sugerează aceste lucruri, le strecoară doar prin discursurile personajelor, presărând însă o porție generoasă de ironie fină și mai puțin fină la adresa tuturor: a conducătorului suprem, a politrucilor care îl înconjoară, a oligarhilor care au știut să profite de pe urma destrămării URSS-ului, a unei revoluții ratate, a unor cetățeni care au pierdut lupta înainte de-a începe măcar, care au scăpat trenul ce i-ar fi putut duce mai aproape de civilizație și de un trai decent din simpla vină că nu s-au născut unde trebuie (ce cunoscut sună situația).
Iar lumea imaginată de Salnikov este populată de niște specimene care ba îți ridică părul la ceafă, ba te fac să te cutremuri, ba îți stârnesc zâmbete măcar la câteva pagini: un ucigaș în serie terorizează abuzatorii de soții ce pretind că s-au lovit în tocul ușii pentru că nu au fost atente; același ucigaș are accese inexplicabile de furie în timp ce toacă ceapa și trebuie să se străduiască din răsputeri să nu înfigă cuțitul în cine s-o nimeri să fie prin apropiere; un tip traumatizat în copilărie a ajuns mecanic auto și zilele i se scurg lipsite de evenimente notabile, în troleibuz se ia lumea din te miri ce de el, însă în sinea lui visează să ajungă un ilustru creator de benzi desenate (SF, evident); un scriitor ratat se crede geniu neînțeles și scrie întruna ciorne de romane senzaționale, pe care însă nu i le bagă nimeni în seamă, așa că recurge la un ultim gest disperat: să fie „sinucis” de un prieten, iar acesta să-i publice, mai apoi, manuscrisul romanului mileniului, dar și să trimită unor javre care i-au făcut viața amară niște scrisori extrem de virulente, acuzându-i că din vina lor a apelat la o asemenea măsură extremă.
Toate pe fondul unei gripe năprasnice, în preajma Anului Nou, când în loc să alerge după cumpărături și după brazi, eroii noștri zac la pat și aiurează, cu febră și tuse înecăcioasă, au vise ciudate sau visează cu ochii deschiși, imaginându-și tot felul de belele și de ciudățenii. O poveste absurdă de tot, comică dacă n-ar fi tristă, tristă dacă n-ai ști ce-i ironia, amară dacă n-ar fi de-a dreptul savuroasă din pricina acestui fermecător melanj. Un mare bonus pentru modul iscusit în care se schimbă perspectivele și pentru revelația finală, ce răstoarnă complet punctul de vedere și ideile pe care cititorul și le făcuse până atunci.
„- Poate că le născociți repede, nu zic nu, dar după ce soțul îmi înșiră verzi și uscate, încep să am mari îndoieli, răspunse femeia. Îmi tot povestește despre diverse fapte eroice imposibile. Ba că el, de exemplu, i-a îmbătat pe cei de la serviciul de patrulare și a petrecut cu ei două zile, ba că era cât pe ce să se încaiere, de Ziua Forțelor Aeriene, cu niște rezerviști ai trupelor aeropurtate, ba că a dus niște mecanici auto la un meci de fotbal al unei echipe de copii, sponsorizată de cei de la mina sa, iar acolo era cât pe ce să se încaiere toți, căci, iarăși, băuseră prea mult. Iar acum, câteva zile în urmă, cică, s-au plimbat într-un dric, lângă un mort. A întâlnit un vechi prieten, iar mai apoi, împreună, cu mașina aia mortuară, au făcut cuiva o vizită și o noapte întreagă au stat, au băut, iar de mort au uitat toți cu desăvârșire. Mi-a spus că un tovarăș de pahar s-a îmbătat și a leșinat complet, iar prietenii s-au gândit să-l pună în locul răposatului, ca tovarășul ăla să se trezească dimineața în sicriu și să se țăcănească, dar, în timp ce-l târau spre mașina mortuară, s-au răzgândit, iar după au uitat de el; apoi l-au pierdut de tot și au ajuns la concluzia că plecase acasă.” (p. 293) – aș da tot citatul, care rezumă, cred eu, tot ce vrea să surprindă povestea lui Salnikov, însă i-aș strica mult farmecul.
Lectură plăcută!