Editura Polirom vă prezintă un fragment din volumul Prieten cu umbra de Călin Torsan, recent apărut în colecţia Junior, cu ilustrații de Daniel Ionescu, vîrsta recomandată 10+.
Într-o seară, Nimo întîrzie în oraș nepermis de mult. Tocmai a ratat ultimul autobuz care-l putea duce acasă, în cartierul bucureștean Drumul Taberei. În întuneric, un scrîșnet teribil despică liniștea din Piaţa Universităţii. O statuie pîrîie din toate încheieturile și… iat-o cum prinde viaţă și-i sare în ajutor băiatului. Călare pe Breazu, calul lui Mihai Viteazul, Nimo pornește spre casă, în vreme ce bunicul său – statuia lui, mai bine zis – își mîngîie mustaţa liniștit. Așa începe aventura lui Nimo. Una care-l va purta, alături de prietenul său Imran, într-o călătorie spre Macedonia de Nord, loc plin de secrete, unde va descoperi povestea mamei sale.
„Azi-mîine voi împlini 51 de ani. Asta mă face să rîd, fiind mai apropiat de numărul invers de ani, 15, vîrsta începuturilor de drum. Oricum, am înţeles deja că în fiecare adult rămîne ascuns copilul gata de joacă. Ceea ce nu e deloc rău, căci numai așa pot fi întreţinute visurile sau imaginaţia. Priviţi desenele celor mici și ascultaţi-le bazaconiile! Veţi înţelege atunci că ochii lor reflectă lumea cu totul surprinzător. Artistic, aș zice. Asta m-a făcut să născocesc cîteva povești pentru ei, convins că urechile lor vor ști să le-asculte cum trebuie. Cît despre Prieten cu umbra, am scris-o în cel mai ciudat an al vieţii mele. Cu masca pe faţă, dar cu gîndurile zburînd printre nori.” (Călin)
La Editura Polirom Călin Torsan a mai publicat o carte pentru copii, Vrăjitorul dințos (2019), roman cîștigător al Concursului de manuscrise Polirom Junior, ediția 2018.
Fragment
După cum știa că se comportă politicienii – având adică un respect de nedescris pentru orice hârtie semnată și ștampilată –, bunicul întocmi o cerere oficială pentru preluarea paielor cioplite. Cu puțin timp după apusul soarelui, i-o înmână aceluia ce deținuse mai multe funcții ministeriale în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Era o foaie ceva mai groasă, unde Virgil scrisese cu albastru și peste care presărase praf de cretă, ca să nu se întindă cerneala. Pulbere din aceea avea destulă, har Domnului. Ca să facă rost de ea, era de-ajuns să se scobească puțin în urechi. Sau să se scarpine pe după gât, ori să-și pocnească degetele din calcar. Și imediat se risipea în aer un nor fin de făină.
Textul solicitării nu era deloc lung, fiindcă bunicul urmărise să fie cât mai clar și să nu-l deranjeze pe cel pe care nu-l cunoscuse totuși personal:
„Mult stimatului Președinte al Consiliului de Miniștri,
Excelenței Sale, domnului Catargiu
Subsemnatul Ion Heliade-Rădulescu, scriitor, om politic, membru fondator al Academiei Române și autorul cunoscutului poem Zburătorul, vă rog să aprobați preluarea încărcăturii de spice din spinarea respectabilei doamne ce vă însoțește soclul în tălpile goale. Poate că așa îi va fi și dumneaei mai ușor în viață, ținând seamă că snopul despre care vă scriu cu respect este turnat în bronz. V-aș rămâne profund recunoscător pentru ajutorul acordat, căci paiele în cauză îi sunt grabnic necesare nepotului meu, Ieronim Brumă, pentru un tratament medical naturist.
Cu respect, al dumneavoastră admirator supus,
Ion Heliade-Rădulescu“
Bunicul îi înmânase cererea, iar politicianul o ascunsese în sân, după cum se poate vedea studiindu-i monumentul dedicat din stația de autobuz Povernei.
Într-adevăr, femeia părea bucuroasă că va scăpa de sarcina ce-i îndoise umărul stâng și șalele, căci i-l arăta fetiței sale, indicându-l cu degetul, pe nenea care venise în vizită la domnul Catargiu.
Deliberarea nu durase mai mult de cinci minute, iar cererea fusese aprobată. Virgil așteptase până la următorul autobuz, lăsând să se golească complet refugiul pentru călători. În acel sfert de oră, se tot gândise la fiul său și la meseria lui de șofer, propunându-și ca în scurtă vreme să poarte cu el o discuție deschisă. Hector trebuia lămurit că statuile sunt vii, altfel degeaba citise multe cărți. Nu i-ar fi folosit la nimic. Era necesar să înțeleagă că oamenii nu mor niciodată, ci doar se transformă în altceva. De pildă, în monumente ale personalităților.