Nota Goodreads: 3.98 (793 note)
Descrierea editurii: „Două crime cumplite. Același mod de operare – shibari, o străveche tehnică japoneză de legare a prizonierilor. Comandantul Stéphane Corso se vede nevoit să descindă în lumea tenebroasă a sado-masochismului ca să dezlege misterul. În același timp, trebuie să câștige custodia fiului său după un divorț urât. Dar ceea ce începe ca o simplă anchetă capătă o amploare pe care Corso nu o prevăzuse. Pentru că suspectul principal nu e un infractor de rând, ci un adevărat geniu, și în artă, și în crimă. Un monstru care vânează de mult timp, așteptând momentul prielnic să lovească o dată pentru totdeauna. Ancheta îl aruncă pe Corso într-un vârtej negru al violenței și depravării. Într-o lume în care oamenii se desfată în Rău, Binele devine doar o minciună de consolare. Un roman fascinant și profund, la sfârșitul căruia te așteaptă o lovitură de maestru.”
Sincer să fiu, probabil că a fost romanul polițist de la care am avut cele mai mari așteptări anul acesta. Acum vreo douăzeci de ani (ce mult pare, parcă a trecut o viață de om) am citit un roman care m-a marcat: se numea „Diamante mortale”, a apărut la editura Nemira în colecția Ora H (care ulterior s-a transformat în Suspans) și cu ajutorul lui l-am cunoscut pe Jean-Cristophe Grangé. Mai târziu, i-am văzut două ecranizări, dacă îmi aduc cum trebuie aminte și am ajuns la concluzia că este cel mai solid autor francez de romane polițiste. Până când l-am descoperit pe Bernard Minier, dar asta este o altă poveste.
Jean-Cristophe Grangé scrie romane întunecate și dure, asta e clar, deși n-am citit decât două scrise de el. Însă la editura Trei au mai apărut încă două, despre care am auzit păreri favorabile (mai ales despre unul dintre ele, nu mai rețin care, celălalt fiind așa și-așa), iar editura Crime Scene Press are încă două în tolbă, nu spun care, căci vom putea auzi mai multe informații, oficiale, nu peste mult timp. Așadar, ce m-a reținut să zic oau!, ce roman superb, n-am mai citit niciodată așa ceva și mă declar fanul numărul unu al lui Jean-Cristophe Grangé? Păi, să începem cu începutul: începutul e chiar foarte bun, fiind de fapt unul dintre cele mai promițătoare începuturi de roman polițist pe care le-am citit vreodată, nu mai zic în ultima vreme. O prostituată găsită moartă pe un maidan, mutilată peste măsură și legată cu funii conform tehnicii shibari, o adevărată artă dezvoltată de japonezii cei perverși, cu ajutorul căreia victimele mor asfixiate, pe măsură ce se zbat tot mai tare pentru a scăpa de funia cu care au fost legate.
La fața locului sosește detectivul cel vajnic, Stéphane Corso, șef al diviziei care se ocupă de crimele cele mai oribile de pe teritoriul Parisului. Corso nu e chiar străin de sado-masochism, el însuși revenindu-și cu greu de pe urma unui mariaj destrămat și dorindu-și cu tot dinadinsul să uite cât mai repede chinurile la care a fost supus de scorpia de soție bulgăroaică ce l-a sedus și l-a abandonat ca pe un fraier. Acuma, nu că aș vrea să-i caut scuze lui Corso, un personaj de multe ori respingător și nicidecum modelul suprem în materie de moralitate. De fapt, singura calitate pe care i-am găsit-o a fost tocmai dragostea nețărmurită pe care i-o poartă fiului rezultat din căsătoria cu bulgăroaica cea amatoare de bondage, bătăi cu cravașa la pielea goală și legarea cu funii, însă iar trebuie să mă strunesc. Nu, nu-i caut scuze, căci nu i le-aș putea găsi, de fapt, însă prin comparație cu faptele fostei neveste sau cu ce e în stare să facă odiosul criminal amator de noduri complicate, el chiar pare un soi de mielușel nevinovat care nu știe că lupul cel rău îi dă târcoale.
Așadar, Corso începe să ancheteze cazul stripperiței asasinate și mutilate. Cine și de ce a comis reprobabila faptă, nimeni nu știe. Însă e clar că au de-a face cu un asasin în serie după ce e descoperit un al doilea cadavru, supus aceluiași tip de cazne. Victimele sunt femei tinere, care păreau să nu fi făcut rău nimănui și pe care, din păcate, viața le-a împins spre o meserie cu care nu s-ar putea lăuda în fața părinților. Dar asta nu înseamnă că trebuie să fie hăcuite de un maniac și să li se înfigă pietre în gura despicată cu cuțitul. Ca de fiecare dată, ancheta înaintează în pași de melc, martorii sunt puțini sau inexistenți și pe detectiv îl cam încearcă dilemele morale și niște introspecții cam lungi pentru gustul meu. Însă cazul e extrem de interesant, personajele sunt vii și perverse, putrede până în măduva oaselor și misterul se adâncește pe măsură ce noi și noi indicii ies la iveală: cu ceva vreme în urmă, un violator își făcuse de cap prin munții de la granița Franței cu Elveția și lăsase victimele însărcinate; Corso e un fost delincvent dependent de droguri, căruia probabil că i-ar fi putrezit până la urmă ciolanele în închisoare dacă nu i-ar fi întins o mână de ajutor șefa poliției; apare în scenă și-un pictor, fost pușcăriaș, care nu pare că ar avea chiar toate țiglele pe casă, deși are peste șaizeci de ani și pare un soi de artist genial și idol al femeilor tinere. Și tot așa.
Acuma, povestea avea toate premisele să fie genială: cadru interesant, crime atent puse în scenă, personaje complexe și întunecate, povestea curge foarte bine și parcă este altceva, se cunoaște mâna de scriitor matur (în pofida scăpării, zic eu, cu procesul) și felul de-a scrie, diferit, față de autorii anglo-saxoni sau nordici, și, pe deasupra, romanul beneficiază de una dintre cele mai reușite traduceri pe care le-am citit de ceva vreme încoace. Horia mi-e prieten și i-aș face un bine dacă l-aș critica (constructiv), nu lăuda pe degeaba (scena crimei e totuși locul faptei, și mie mi s-a atras atenția de către un prieten 🙂 ). Însă aici nu e cazul: cuvintele sunt perfect așezate, exact acolo unde trebuie, cât să facă povestea să nu sune strident. Și-atunci, care e problema? Problema mea cea mare a fost cu scena procesului, jenant de-a dreptul, ca să folosesc un eufemism. Corso pare chitit să aresteze pe cine nu trebuie și calcă în străchini ori de câte ori se ivește ocazia. Și ocazia se ivește destul de des. Și totul culminează cu procesul. Nu zic cine și de ce ajunge să fie judecat. Cert e că de-abia de acolo încep adevăratele revelații. Șocante, într-adevăr, dar cam puțin, zic eu, pentru un autor de talia lui Grangé. Rămâne să ne auzim/citim cu ocazia următorului roman care va apărea la Crime Scene Press, un clasic de-al autorului. Pe curând!