Nominalizări: British Fantasy Award Nominee for Best Horror Novel (the August Derleth Award) 2018, Goodreads Choice Award Nominee for Horror 2017
Nota Goodreads: 3.98 (14851)
Descrierea editurii: „O nouă poveste din apocalipsa zombie Fata cu toate darurile. Oamenii de știință și militarii din stația Rosalind Franklin lucrează cu disperare să salveze lumea de pandemia ce amenință să distrugă întreaga civilizație. Greaves, un băiat de cincisprezece ani, instabil emotional, eminent în științele naturii, dar marginalizat de adulții din stație, pare să fi găsit leacul. Dar, aflați în pragul colapsului, destabilizați de anxietatea și disperarea celor care știu că de ei depinde salvarea tuturor, oamenii nu iau întotdeauna cele mai bune decizii.”
Dat fiind că acest volum este primul apărut în imprintul Armada, am să încep cu o poveste: Am început să citesc SF prin clasa a cincea sau a șasea. Cred că a șasea, cu „Roboții” lui Asimov și apoi cu „Fundațiile” aceluiași autor. Da, Asimov m-a făcut să mă îndrăgostesc de SF. „Fundațiile”, apoi „Picnic la marginea drumului” și „Seniorii războiului” m-au făcut să mă îndrăgostesc de SF și de legendara colecție Nautilus. Dar înainte de asta l-am descoperit pe Sven Hassel. Aveam la bunici un exemplar din „Închisoarea OGPU” (pe care l-am citit de nenumărate ori, fiind, cu siguranță, cea mai recitită carte a mea), la finalul căruia apărea un fragment din „Carrie” a lui Stephen King, pe care însă am citit-o însă la câțiva ani buni distanță, prin liceu. Amintesc acest lucru pentru că prin intermediul romanului lui Sven Hassel (pe care încă-l mai consider cel mai bun roman al său), pe care n-am mai apucat să-l postez cu ocazia provocării căreia i-am dat curs pe Facebook acum ceva vreme, cu postarea unei cărți definitorii pentru cititori, câte una pe zi, șapte zile la rând, el fiind cel de-al șaptelea, am descoperit editura Nemira. Și, un pic mai târziu, colecția Nautilus. De atunci au trecut mai bine de douăzeci de ani, iar Nautilus și-a văzut netulburată de drum. Ba chiar și eu am ajuns, printr-un ciudat capriciu al sorții, să traduc patru romane pentru această colecție.
Care și-a luat, într-un fel, rămas bun de la cititori atunci când editura Nemira a dat vestea cea cruntă: colecția Nautilus se va transforma într-un imprint separat, care va publica cei mai în vogă autori și autoare și cele mai recente cărți de ficțiune speculativă, fantasy și thriller, despre care se vorbește acum, zilele acestea, și iau premii acum, din cele mai celebre. Recunosc, am simțit o mare durere în suflet, ca și cum ar fi murit cineva drag: cum să-și înceteze apariția tocmai cel mai celebru brand SF al țării, celebrul Nautilus? Ei bine, Nautilus n-a murit, el s-a transformat în Armada (fuzionând, din ce înțeleg eu, cu alt brand Nemira aproape la fel de celebru, Suspans) și va continua să coexiste până ce vor fi finalizate seriile deja începute în această colecție. Iar de aici înainte vom avea Armada, powered by Nemira. Cu Marian Coman redactor-șef. Un brand modern, pentru cititorii zilelor noastre, cu titluri de ultimă oră: SF, fantasy, horror, dar și thriller și polițiste. Mult succes!
Acestea fiind zise, s purcedem la treabă. M.R. Carey este o slăbiciune de-a mea de când am citit „Fata cu toate darurile” (da, recunosc, în engleză, cu vreun an sau doi înainte să apară la Nemira). Deci nu am stat pe gânduri și am citit, aproape imediat ce-a apărut, „Fellside”, despre care am și scris, aici. Apoi am profitat de ocazie, cam târzior, e drept, să încep noua colecție/noul imprint Armada chiar cu primul titlu (sper să nu vorbesc prostii și chiar acesta să fie primul titlu, nu „Dirk Gently” sau „Umbra magiei”) apărut: „Băiatul de pe pod” sau ce se mai întâmplă în apocalipsa zombie începută de M.R. Carey în „Fata cu toate darurile”.
Ei bine, dacă în acel prim volum autorul a preferat să se concentreze mai mult pe trăirile bietei fetițe infestate cu fungusul care avea să aducă prăpădul pe pământ, în acest volum, nu o continuare, ci un fel de poveste oarecum paralelă cu întâmplările din primul volum, lucrurile se desfășoară cam pe repede înainte. Adică ne trezim implicați în aventurile unui grup de soldați englezi, un soi de mercenari de meserie, trimiși din Beacon, un fel de ultimă redută a umanității din Imperiul Britanic, situată în sudul Angliei, către nord, în Scoția, la 650 de kilometri distanță, în căutarea unui leac împotriva ciupercii care-i transformă pe oameni în zombie. Un fel de roman de război, v-ați putea întreba, aflând aceste lucruri, plus faptul că mare parte din acțiune se petrece într-un laborator mobil blindat, un fel de tanc uriaș, în care-și vor duce viața atât cercetătorii însărcinați cu găsirea unui antidot împotriva zombificării totale a omenirii, cât și soldații trimiși să-i apere? Da și nu.
Avem lupte, destule, berechet, cât cuprinde. Din păcate, în loc să-și facă treaba și să găsească antidotul, soldații suferă de un fel de crispare involuntară a degetului care apasă trăgaciul armelor și nu prea apucă să „cerceteze”. Noroc cu Stephen Greaves, un băiat de cincisprezece ani autist, biolog genial în ciuda vârstei extrem de fragede, salvat din ghearele morții, după ce-i fuseseră uciși părinții, de o savantă inimoasă, care-l va lua cu el în această călătorie care reprezintă de fapt subiectul romanului de față. De ce spun noroc cu Stephen Greaves? Pentru că el descoperă un grup de copii flămânzi, infestați de fungus, dar care nu se comportă ca niște flămânzi normali. Și, în urma unei razii a soldaților care-i însoțesc pe cei cinci savanți (în care este inclus și ciudatul și, din această pricină, marginalizatul Greaves), un soldat împușcă mortal un copil, iar grupul de copii flămânzi îl omoară, la rândul lor, pe soldat. Iar Greaves, neobservat de nimeni, reușește să strecoare acel copil mort la bordul lui Rosie, blindatul la bordul căruia plecaseră din Beacon, pentru a-i face o autopsie ca la carte. Iar de aici se pornește bolovanul la vale.
„Greaves este atât de fascinat de tot ce vede, că uită să mai și respire. Semiotica nu mai are nicio regulă. Copiii aceștia sunt flămânzi, dar nu sunt flămânzi. Prezintă instinctul care-i împinge să se hrănească, așadar cu carne crudă – instinct care le definește natura. Sunt înzestrați cu aceeași putere și viteză supranaturale. Însă sunt creaturi sociale, cu un anumit nivel de inteligență. Cordyceps șterge totul din minte așa cum buretele șterge o tablă, apoi scrie un singur cuvânt: MĂNÂNCĂ. Dacă devii flămând, atunci peisajul tău mental este extrem de simplu. Ai mâncare, mănânci. N-ai mâncare, te decuplezi și aștepți.”
Pe de o parte, Greaves întrevede un potențial leac pentru zombificare, datorită adaptării inexplicabile, dar și senzaționale, totodată, de care dau dovadă copiii, izbutind, prin nu se știe ce mijloace, să trăiască cu parazitul în trup, dar să nu se transforme complet în flămânzi. Pe de altă parte, soldații insistă să vâneze copiii care le-au doborât un camarad. Iar lupta e strânsă. Și adulții dau dovadă de mai puțină stăpânire de sine decât copiii, par mai degrabă dispuși să tragă mai întâi, apoi să ridice steagul alb și să pună întrebări, să clădească punți de comunicare, ca să salveze omenirea. Adică dăm iar peste meteahna tipică pe care și-o imaginează scriitorii (și care sunt convins că e valabilă) atunci când scriu despre post-apocalipse: oamenii sunt în pragul extincției, oricare ar fi cauza, iar ei nu fac decât să se omoare între ei, ca să-și fure proviziile, să captureze femeile sau ca să dovedească cine e cel mai mare și mai puternic.
Așa și aici. Sincer, câteva chestii nu le-am înțeles, dar le explică autorul: cum să fii cel mai eminent savant al omenirii, o rază de speranță pentru salvarea acesteia, să pleci într-o expediție și să rămâi gravidă precum o adolescentă de cincisprezece ani, căreia nu-i pasă de contracepție? Cum să pui șef peste cercetători un tip labil psihic și care-l urăște din tot sufletul pe tânărul Greaves, când de succesul acestei expediții depinde, poate, soarta umanității? Cum să pui mai mare peste soldați pe marele incendiator al Imperiului Britanic? Sau locotenent pe unul care visează numai măceluri? Cum?
„Organele de conducere din Beacon – consiliul civil (intitulat Biroul Principal) și Adunarea Militară – nu i-au ales pe cei mai buni și nici pe cei mai inteligenți oameni ai lor pentru această misiune, deși au ținut să arate că exact asta au făcut. În realitate, au vrut (sau au încercat) să găsească o cale de mijloc care să le ofere cele mai mari șanse de supraviețuire. O escortă mai numeroasă ar fi fost posibilă doar prin alocarea mai multor vehicule pentru această expediție, însă, cu fiecare soldat trimis să însoțească echipa științifică, s-ar fi diminuat și mai mult apărarea Beaconului.”
O poveste poetică și sângeroasă în același timp, în care copiii sunt mai maturi decât adulții și adulții se comportă la fel ca niște copii capricioși. În care ambiția nemăsurată a adulților periclitează însăși supraviețuirea rasei umane. În care nu contează că ești un savant iminent la doar cincisprezece ani, care faci descoperiri esențiale pentru o șansă în plus de-a supraviețui pentru oameni, tu trebuie să-i lași pe cei mari să dovedească cine sunt ei și ce pot ei. Lirică, ba chiar emoționantă pe alocuri, m-a făcut să-mi aduc aminte cu ce plăcere am citit „Fata cu toate darurile”. De data aceasta avem „Băiatul cu toate darurile”. Bonus (spoiler, nu citiți): am intuit (sau mi-am dorit, în mod inconștient să fie ea) cine este fetița care conduce grupul de copii normali/flămânzi/transformați-doar-pe-jumătate. O dovadă în plus că M.R. Carey este unul dintre cei mai talentați scriitori de literatură speculativă ai zilelor noastre și că literatura horror și SF poate fi și poetică. Recomandată!
Posted by Liviu
