Nota Goodreads: 3.45 (3531 note)
Descrierea editurii: „În thrillerul “Cartea Oglinzilor”, facem cunoştinţă cu Peter Katz, agentul literar care în cei cinci ani de carieră a evaluat sute de manuscrise. Niciunul dintre acestea însă nu a reuşit să îi stârnească interesul precum fragmentul trimis de misteriosul Richard Flynn. Student la Princeton la vremea când se petrec faptele din povestirea lui, Richard oferă atât de multe detalii despre uciderea profesorului Joseph Wider, încât Katz nu ştie ce să creadă: oare autorul manuscrisului este criminalul sau doar are informaţii care pot duce la elucidarea cazului? Intrigat, agentul literar pornește o investigație pe cont propriu pentru a descoperi adevărul”.
Sincer, eu am crezut că e o glumă sau un fel de gogoriță umflată artificial când am auzit prima oară că volumul de față a fost deja vândut în nu știu câte țări, că Eugen Ovidiu Chirovici și-a scurtat numele, transformându-l într-un mult mai la modă (pe atunci, dar cred că și acum) E.O. Chirovici și că a scris o carte în limba română care apoi i-a fost tradusă în limba engleză, pe care un agent literar la care ar visa toți scriitorii aspiranți la glorie mondială a reușit să o vândă, până la data la care cartea a apărut și în limba română (în toamna anului 2017, la Gaudeamus), în 38 de țări (s-a modificat, a ajuns la 39 de limbi, am aflat din Mulțumirile autorului de la sfârșitul volumului „Cartea secretelor”). De-a dreptul senzațional, aș zice, mai ales că acest volum a fost senzația târgului de carte de la Frankfurt, un târg la care poporul dă buluc ca să cumpere cărți, să se întâlnească cu autorii lor preferați și unde agenții și editurile vin pregătiți cu cataloage mari cât niște ceasloave. Mulți au zis că e un fâs, o făcătură, o laudă în van menită să se vândă cartea, să suscite interesul unui număr cât mai mare de cititori. Însă faptele au vorbit de la sine.
Am așteptat, iată, un an și jumătate de la apariția cărții să o citesc. Nu știu de ce, căci cartea e chiar bună. A, ba știu, e vechea explicație cu teancurile de noutăți care se strâng în număr alarmant de mare și cărora nu reușesc să le fac față. Dar cum am început o colaborare (a câta, poate vă veți întreba) și cu editura Rao, iar în luna aprilie va urma o serie de evenimente și interviuri dedicate lui Eugen Ovidiu Chirovici, am zis să citesc cele două cărți apărute până acum direct în limba engleză. Da, ați auzit bine, la ora la care apar aceste rânduri am terminat deja de citit și cel de-al doilea volum. Dar, deocamdată, zic să mă concentrez asupra volumului de față.
Inițial, am zis că voi scrie despre ambele volume o dată, crezând că e vorba despre o serie, din cauza ambiguității create de titlurile lor asemănătoare (deși în engleză prima se numește „The Book of Mirrors”, iar cea de-a doua, „Bad Blood”, editura Rao a ales mult mai vandabilul titlu „Cartea secretelor”). Însă m-am convins că nu se va putea scrie despre ambele, datorită complexității lor, a faptului că nu fac parte din aceeași serie și că au personaje cu totul și cu totul diferite. E drept că încep cam la fel, cu scrisori misterioase și o eventuală anchetă pentru a se afla ce s-a petrecut, în realitate, în urmă cu mult timp, dar asemănările se cam opresc aici.
Despre ce este vorba în volumul de față, lăsându-l deoparte pe cel de-al doilea, pentru o postare viitoare: despre un agent literar, Peter Katz, care primește un fragment din manuscrisul unui roman polițist, crede la început, scris de un tip misterios. Pe măsură ce citește din el, își dă seama că este vorba de o autobiografie a celui care-i trimisese manuscrisul, Richard Flynn, student la Princeton la data la care începe povestea din manuscris, care se va îndrăgosti de colega de apartament, Laura Baines, și ea studentă la Princeton. Suntem în anul 1987 și America tocmai începe să-și revină, cu greu, după niște decenii extrem de zbuciumate. Șomaj, lipsa banilor, modă stupidă, studenți săraci, magazine închise, criminalitate în plină creștere, New Yorkul era foarte departe de strălucirea pe care o are azi. Dar cel puțin se făcea școală. La un moment dat, Laura îi face cunoștință lui Richard cu un profesor, Joseph Wieder, un fel de profesor-vedetă al universității datorită nenumăratelor sale lucrări în domeniul psihologiei, curtat chiar și de niște agenții guvernamentale pentru teoriile sale avangardiste. Și cum Richard avea nevoie de bani și profesorul era un tip mărinimos din fire, acesta îl angajează ca să-i aranjeze biblioteca de vreo 3000 de volume (știu, visul oricărui bibliofil) din enorma lui casă de lângă lac.
Dar treburile de acest soi sunt de obicei complicate, altfel n-ar mai ieși romane polițiste de succes. Richard se îndrăgostește de Laura, și se pare că sentimentele sunt reciproce. Cel puțin așa reiese din manuscrisul trimis lui Peter Katz, agentul literar. Nu și din declarațiile de mult mai târziu ale Laurei, care îl socotea un fel de obsedat pe bietul Richard, față de care ea nu simțea decât o prietenie platonică. Dar… ei bine, Richard îl descoperă pe profesor mort în casă, ucis în bătaie cu o bâtă de baseball, chiar înainte de Anul Nou. Cine l-a omorât, când ușa fusese încuiată după crimă, iar cheile nu le avea decât Laura (deci și el, Richard) și un îngrijitor cu probleme psihiatrice, care fusese internat la balamuc după ce se crezuse că-și omorâse soția necredincioasă și care fusese salvat de mărinimosul profesor Wieder?
Aici se termină manuscrisul, oameni buni, și agentului literar i se pare de bun simț să afle restul poveștii. Însă acum autorul schimbă registrul (de fapt doar personajul) și apelează la un alt personaj care să spună povestea, dintr-un alt unghi, dintr-un alt punct de vedere: John Keller, scriitor aspirant, însărcinat de prietenul său, agentul literar Peter Katz, să dea de urma restului manuscrisului pentru a afla ce s-a întâmplat de fapt cu Richard Flynn, Joseph Wieder și Laura Baines. Ce s-a întâmplat? Păi e un amalgam de fantezii amestecate cu fapte reale care cu greu reușesc să facă nițică lumină în această poveste tenebroasă. Numai că autorului nu-i ajung doar două personaje și două puncte de vedere, mai ales că povestea nu este elucidată complet nici de John Keller, așa că mai apelează la un personaj: Roy Freeman, fost polițist și fost alcoolic, părăsit de soție și de fiu, care se ocupase, în tinerețe, de anchetarea cazului de crimă a cărui victimă fusese Joseph Wieder.
Am înțeles că a trecut moda „Codului lui da Vinci” și că a sosit vremea thrillerelor psihologice cu întorsături de situație care dau complet peste cap ce credea cititorul că aflase până atunci. Că autorii se joacă acum cu elementele temporale, cu mintea cititorului, că personajele mint de îngheață apele (așa zisele „unreliable characters”, cu care Gene Wolfe jongla în urmă cu câteva decenii bune) și că abia în ultimele pagini se face lumină. Eu însumi am citit câteva cărți scrise astfel, care m-au făcut să le dau patru sau chiar cinci stele fără să stau prea mult pe gânduri. E o tehnică interesantă și o modă care văd că a prins foarte bine, odată cu explozia unor autoare și autori precum Gillian Flynn, Paula Hawkins, Shari Lapena sau mai recentele și recenții Alex Michaelides, Michel Bussi (recent tradus la noi, „Nuferi negri” a apărut de fapt în 2011) sau Sarah Pinborough, cel mai recent exemplu citit de mine.
Ce mi-am notat de-a lungul lecturii, dat fiind că s-au strâns vreo 5 sau 6 cărți deja despre care trebuie să scriu și amintirile încep să se amestece precum în cazul personajelor celor două volume ale lui Chirovici: poveste fluentă, plăcută, bine scrisă, bogată stilistic, paginile zboară una după alta (am citit 200 de pagini în prima zi); autorul anticipa viitorul scandal #metoo, legat de hărțuirile sexuale între colegi sau între șefi și subalterni (relația dintre profesorul Wieder și studenta Laura Baines), precum și a lungului șir de acuzații la adresa sistemului judiciar american, gata să condamne afro-americani pe baza unor probe circumstanțiale sau chiar străvezii (chiar vineri seară am văzut o știre la TV, cum că doi afro-americani au fost eliberați după vreo patruzeci de ani de închisoare, considerându-se că fuseseră condamnați pe nedrept – unul dintre ei chiar fusese condamnat la moarte); inevitabila capcană în care cad toți autorii de romane polițiste și pe care văd că nu pot să o evite: nade aruncate cititorului cu ce va urma, ca la știri la ProTV, fiți pe fază, nu schimbați, că uite ce veți vedea mai încolo – dacă m-ai cucerit cu povestea până aici, să știi că am s-o duc mai departe și fără astfel de precizări, plus partea cu indiciul (partea a treia, sfârșitul capitolului doi) care-i scapă detectivului, dar de care își aduce aminte chiar la țanc.
Alte aspecte: nume greșite de străzi în New York, de genul 43th Street sau 32rd Street (p. 254) sau faptul că în text apar atât titluri originale de filme, cât și traducerea lor în română, lucru care mi s-a părut, să zicem, neobișnuit. Mi s-a părut, ajuns pe la jumătatea celei de-a doua părți, că autorul a cam scăpat povestea din mână și că nu mai știe încotro s-o dirijeze. N-a fost cazul, am aflat la finalul celei de-a treia cărți, însă senzația supărătoare tot a rămas (și cred că acesta a fost și motivul pentru care s-au supărat cititorii de pe Goodreads care i-au dat note mici, nu invidia că un autor român a îndrăznit să treacă granița succesului mondial).
În concluzie: un thriller decent, asemănător cu alte câteva mii care apar în fiecare an în zilele noastre, fără a ieși cu mai nimic din tipare, dar bine scris, alert și destul de atent construit (poate n-ar fi stricat ca autorul să schimbe registrul vocal atunci când a schimbat personajul de la o parte la alta, doar studenții nu vorbesc la fel ca polițiștii ieșiți la pensie), care izbutește să mențină treaz interesul cititorului de la început și până la final. Nu m-ar fi deranjat dacă autorul ar fi ales să aștearnă povestea doar prin prisma primul personaj principal, Richard Flynn, parte care mi s-a părut cea mai reușită, dar am înțeles totuși de ce a ales acest stil. Singura diferență între miile de thrillere de acest gen și cel de față este că acesta a fost scris de un autor român. Și că dacă n-aș fi știut cine este Chirovici, că a scris mai bine de zece cărți în română (apărute la Rao, de vreo câțiva ani buni încoace) și că a avut un succes fenomenal cu această carte, aș fi zis că este vorba de un alt autor interesant tradus abia acum la noi.
Posted by Liviu