Descrierea editurii: „Imperiul Akkaș cucerește lumea într-un marș de nestăvilit al oștirilor Unicului, Împăratul-Zeu, nesățios devorator de zei, seminții și tărâmuri. Iar asta se întâmplă de 3.000 de ani, de când El a apărut pe neașteptate. Numai că acum, la fel de misterios, tiranul a dispărut. Unii vor să-i ascundă lipsa ca să domnească din umbră, alții să-i preia armatele sau să schimbe ierarhiile magilor, în timp ce rebeli și barbari se ridică la frontiere pentru a-i arde cetățile. Cine se va ridica din haos și cine va pieri?”
Spre deosebire de o parte din cititorii de SF și fantasy autohtoni, încerc, deși nu-mi iese mereu, să nu pornesc cu păreri preconcepute atunci când încep să citesc o carte scrisă de un autor român. Miloș Dumbraci este unul dintre puținii autori căruia i-am citit (sper) cam tot ce a scos. Nu neapărat din cauză că este destul de prezent, în mai toate mediile, ci din cauză că mi-a picat, dacă pot să mă exprim așa, cu tronc încă de la prima povestire pe care mi-a trimis-o spre a fi citită (după cum observați, evit termenul „lecturare”). Cred că deja ghicise cam ce prefer, ori a avut un fler deosebit, cert este că povestea cu Iuri Marilov m-a convins din prima că am de-a face cu un scriitor de calibru. Volumul „Hoțul de moarte” (despre care am scris aici) nu a făcut decât să-mi confirme părerea: Miloș Dumbraci este unul dintre puținii autori de pretutindeni, aș putea spune, nu numai de la noi, care se poate mișca cu lejeritate cam prin orice gen, menținând un standard de calitate foarte ridicat aproape de fiecare dată, indiferent că vorbim de SF (cam toate subgenurile, mai ales hard-SF, post-apocaliptic și cyberpunk), de fantasy (chiar și suprarealist, dacă stau mai bine să mă gândesc) sau chiar horror.
Așa că era mai mult decât firesc ca Miloș să facă pasul cel mare, după două volume deja, unul de povestiri, celălalt o nuvelă: un roman. Un roman ambițios, complex, cu multe personaje și fire negative, întunecat și apăsător, sângeros și dur, un grim-dark de cea mai bună calitate, asezonat cu pasaje horror, dar și cu unele de cea mai înaltă calitate narativă și stilistică. Pe Goodreads l-am numit amestec de grim-dark și dark-fantasy. De ce nu doar grim-dark? Ei bine, din scrierile lui Joe Abercrombie și Mark Lawrence, doi dintre cei mai bine cotați autori de grim-dark, oarecum asemănători ca stil, reiese faptul că grim-darkul (pornit, cred, de însuși Glen Cook, unul dintre scriitorii care l-au influențat și pe Miloș, din ce mi s-a șoptit în cască) are o parte epică extrem de întunecată, de sângeroasă, care caracterizează poate cel mai bine acest gen. Însă Miloș nu se mulțumește cu partea epică și cu înfruntările între oameni și mutanți și creaturi care mai de care mai năstrușnice, ci aruncă laolaltă și monștri, mutanți, creaturi demonice, chiar și demoni, vrăjitori puși pe sacrificii, oameni-șopârlă, oameni zburători, oameni-cai, oameni-neoameni și mulți alții. Ba, uneori, m-am dus cu gândul la new-weirdul grețos (și, poate, tocmai de aceea, fascinant) al lui China Mieville. Fără partea de mecanică, firește.
Dar să vedem despre ce-i vorba mai în amănunt – ei bine, ca să nu o lungesc prea mult și să vă răpesc din plăcerea descoperirii fascinantei lumi create de Miloș, vă spun doar că avem de-a face cu trei linii narative principale: în primul rând, trebuie lămurite niște aspecte, dat fiind că Miloș nu începe cu începutul, ca să complice nițel misiunea unui cititor ceva mai puțin harnic, așa că vă spun mai întâi că grosul luptelor se duce în Gova, acolo unde Imperiul Akkaș, despre care vă vorbește rezumatul, are o misiune grea în încercarea sa de-a cuceri tot ce a mai rămas de cucerit pe această planetă (am tras concluzia că poveștile se desfășoară pe o altă planetă, sau într-un univers paralel, cine știe, datorită celor două luni care apar în două locuri, mai spre sfârșitul poveștii, nu mai știu exact la pagini, căci nu mi le-am notat); aici, trupele de elită ale Împăratului-Zeu vânează zeii acestor seminții (o idee absolut genială, pentru care mă înclin în fața imaginației autorului), pe care-i ucid pentru a obține esența-de-zeu, energia din care se trag puterile împăratului și a celor din jurul său; numai că acum au dat de un neam de oameni zburători, vauri pe numele lor, care nu se lasă cu una, cu două, îngreunând misiunea de cucerire; iar după ce un atac surprinzător lasă trupele fără conducători, ei bine, nu e nevoie de cineva cu inițiativă? Care să pună în practică o retragere în forță, după ce s-au împiedicat de vauri mai ceva ca nemții de iarna rusească?
Împăratul-Zeu al acestui imperiu este, să zicem, exact ce-i spune numele – o ființă cu puteri practic nelimitate, care l-au transformat în zeu; aproape, căci dispare chiar la începutul poveștii, punct de plecare al celui de-al doilea fir narativ: în Akkaș, cel mai puternic și mai înfloritor oraș-port din toată lumea, se dau bătălii grele între diversele facțiuni rămase fără conducător, care și-au pierdut busola, însă nu și determinare și setea de putere; și sunt mulți cei puternici, în frunte cu metresa împăratului, în opinia mea, alături de Ozun și de Djamma, adevăratele personaje pe care se sprijină temelia poveștii, care se folosește de farmecele sale trupești și de colții ghepardului Taj pentru a ține de puterea care se pare că se va evapora cu totul dacă norodul de rând va afla de dispariția împăratului; numai că aici nu sunt doar metresa-șefă și Ozun, șeful celei mai însemnate facțiuni de pirați și bandiți din port, ci și vrăjitori sau alte câteva personaje influente, cu greutate, care simt mirosul de sânge (sau de esență-de-zeu) și vor și ele un ciolan. Sau un butoi, ori o corabie întreagă cu cala plină cu butoaie de esență-de-zeu, din ce în ce mai puțină zilele acestea. Dar până aici cu dezvăluirile.
Cel de-al treilea fir narativ, cel mai sângeros, mai întunecat și mai grețos (în sensul bun, nu mă înțelegeți greșit) dintre toate, urmărește aventurile vrăjitoarei Djamma, o tânără care, lasă de înțeles autorul și legendele lumii, ar fi de-o vârstă cu eternitatea; aceasta, deși un fel de roabă a unui funcționar trimis de împărat în ținutul Yzandjan să investigheze un caz de dispariție a unui transport de esență-de-zeu, adică un caz de corupție cu voia autorităților (altfel nu s-ar mai învârti rotițele angrenajului care pune lumea în mișcare), lasă deoparte delicatețurile (ironie, atenție, să nu existe neînțelegeri, căci cei vinovați recurg la comploturi, uneltiri, otrăvuri și vrăji pentru a scăpa cu fața curată) și pune piciorul în prag. Numai că acolo dormitează un fost rege-mag, acum crezut dispărut, care le pune gând rău tuturor; și aici cred că se poate încerca a se măsura dimensiunea talentului și a imaginației lui Miloș Dumbraci: debordante. Atâtea creaturi de coșmar, atâtea înfruntări, monștri evadați din iadurile imaginate de toate semințiile lumii, urmăriri (era să zic ca în filme, și nu greșeam prea tare), măceluri, vrăji și descântece, zei înghițiți de grași, vrăjitori demenți, să nu uit nici de monstruoasa sabie pe care pune stăpânire (sau ea, mai degrabă, pune stăpânire pe el) Ozun cel din Akkaș, căci uitasem de ea, atâtea omoruri lipsite de sens (cred că băiatul care vorbește cu păsările este singura rază de lumină din toată povestea), că ar fi fost loc pentru cel puțin încă un volum.
Și ajungem și la ce m-a durut pe mine. La figurat, desigur: mulțimea de personaje, pentru care dicționarul de la început volumului este o adevărată mană cerească, și densitatea de întâmplări de pe fiecare pagină (desigur că avem de-a face cu o poveste foarte complicată, aproape prea complicată pentru un cititor mai puțin atent); bine, s-ar mai fi putut lucra nițel și la dialoguri, deși n-am mare lucru să le reproșez, plus că am dat peste niște ambiguități care ar fi fost probabil lămurite mai bine dacă autorului i s-ar fi permis un spațiu ceva mai generos, să zicem trei volume, nu doar două, căci va mai urma încă unul.
În rest, după cum ziceam, cred că „Flamura Neagră” este povestea fantasy pe care o aștepta orice cititor român de fantasy care se respectă. Dacă pe copertă, în locul lui Miloș Dumbraci ar fi fost scris un nume anglo-saxon cu rezonanță, iar cartea ar fi fost mediatizată măcar la un singur procent din campaniile agresive pe care le duce cu nesimțire Igor Bergler, atunci am fi avut parte de o adevărată lovitură pe nișa aceasta a noastră. Poate nu numai. Densă, alertă, întunecată (ca păcatul, cum am scris pe Goodreads), complexă, cu creaturi de coșmar, cu personaje aparte (deși mai că nu te poți apropia de niciunul, fiind prea perverse, prea lacome, prea agresive sau prea cinice – dar e grim-dark, la urma urmei) și cu rase ciudate, care mai de care mai ciudate, „Flamura neagră” reprezintă, sper eu, exemplul perfect că și la noi se poate scrie fantasy de calitate, demn să stea alături de poveștile occidentale despre care vorbește toată lumea. Recomandată!
PS: pentru mai multe lămuriri, autorul a creat o pagină cu personaje, istorii și întâmplări care va ajuta foarte mult cititorul, pe care o găsiți aici.
PPS: dacă vreți să mai citiți o părere, o găsiți pe blogul lui Dezideriu Szabo, „CititorFantasy”, aici.
Posted by Liviu
legat de p.s., oare autorul n-ar trebui măcar să precizeze undeva autorii ilustrațiilor folosite pe site? că drepturi pt ele nu cred că are 🙂
Big like si din partea mea!
PS Dupa mine, niciodata nu e prea mult grim-dark 🙂
mulțumesc, Mikey!