Nota Goodreads: 4.71 (35 note)
Descrierea editurii: „Ludmila, o tânără dresoare de lei și tigri din Ucraina, vine să lucreze la circul din București. Cu multe speranțe, dar și cu un trecut tulburat și apăsător, ea împrumută prenumele celebrei Lidia Jiga, a cărei poveste o fascinează. În ciuda pasiunilor pe care le stârnește, de la insistentul Marius și temperamentalul Iuri, până la un admirator secret care îi lasă flori în fiecare zi la intrarea în circ, în sufletul dresoarei pare a fi loc pentru o singură persoană: sora ei, Oksana, dispărută după un accident ce a marcat viața tuturor celor apropiați. Deși o bănuiește pe Oksana că este vinovată pentru accident, Ludmila nu vrea decât să-și reîntâlnească sora și să o ierte. Demonii interiori scot însă colții pe nepregătite, iar trecutul revine violent și pustiitor, amenințându-i viața. “Ludmila, unde ai fost între 15 și 16 ani?” este întrebarea care o bântuie.”
Pentru a-l parafraza pe Goya, aș putea adapta celebrul lui citat pentru a începe cum nu se poate mai potrivit povestea celor câteva impresii pe care mi le-au lăsat cea mai recentă carte a Cristinei Nemerovschi (vedeți, evit în continuare să folosesc cuvântul „recenzie”, nu cumva să sară „criticii”): „Indiferența naște monștri”. Indiferența unor părinți are de multe ori ca rezultat indiferența unor copii. Pentru că, nu-i așa, nu degeaba a apărut sintagma „cei șapte ani de-acasă”. Pe lumea asta nu există monștri și mutanți cum vedem în filme, care se transformă sub clar de lună sau sunt „ajutați” să se transforme în laboratoare de către savanți nebuni. Pe lumea asta a noastră monștrii poartă chipuri de oameni și trag cu mitraliera în mulțime, intră cu autobuzul în oamenii din stație sau agresează fetițe și băieței în lift. Și monștrii și mai monștri sunt cei care închid ochii la faptele lor și-i înțeleg și-i protejează pe ei, pe monștri, în loc să-i protejeze pe cei agresați, adică pe copilași în special și pe cei slabi, în general.
Povestea imaginată de Cristina Nemerovschi este șocantă și crudă tocmai prin realismul ei, tocmai prin faptul că pare inspirată din fapte reale. Ca familia celor două surori, Ludmila și Oksana, sunt milioane pe lumea asta, din păcate. Tot din păcate, abuzurile suferite în copilărie nu îi transformă pe cei abuzați în personaje extrem de puternice cum este viitoarea dresoare Lidia Jiga, cea care i-a luat locul abuzatei Ludmila. Să continui cu monstruozitățile la care au fost supuse cele două fetițe de către un tată bețiv, sub privirile unei „mame” indiferente (am folosit ghilimelele nu pentru că nu le-ar fi fost mamă adevărată, ci pentru că atunci când îți lași copiii să sufere în felul acesta nu te mai poți numi mamă – sau pui mâna pe un topor sau pe un plic cu otravă pentru șobolani… dar nu vreau să dau idei)? Sau mai bine continui cu povestea din prezent, când Lidia este vedeta unui circ bucureștean și are publicul la picioare cu numerele sale de dresură, ale căror protagoniști sunt leoaica Shakira și tigrul Ruslan.
Dar evident că avem de-a face cu o poveste complicată, plină de miez și aventură. Bun! Deci Ludmila a reușit să scape din cloaca ce poartă numele de sat ucrainean și a venit în România pentru a-și îndeplini visul: acela de-a deveni dresoare. Și visul și l-a îndeplinit. Mai trebuie să-și găsească un iubit. Și-a găsit deja unul, dar nu se pune, pentru că e un posesiv și-un obsedat care trăiește în propria lui lume, unde femeile trebuie doar să-și slujească bărbații ce aduc banul în casă. Acesta este Marius și este un specimen absolut dezgustător. Dar apare și-o rază de soare, căci cineva îi lasă Ludmilei, acum devenită Lidia Jiga, în fiecare seară un buchet de flori. Un admirator secret, ați ghicit. Și oare Lidia se va îndrăgosti și-și va uita trecutul traumatizant? Va afla unde i-a dispărut sora după ce un incendiu misterios (și convenabil iscat) le-a mistuit casa și, odată cu casa, și părinții cei abuzivi? Va avea în continuare lumea la picioare și un iubit înțelegător pe deasupra? Sau până nu te împaci cu trecutul nu-ți poți găsi liniștea interioară?
Cum scriam și pe Goodreads în urmă cu o eternitate parcă (chiar a trebuit să răsfoiesc cartea pentru a mă lămuri ce nume purtau leul/leoaica și tigrul/tigroaica, pentru că deja uitasem), povestea Ludmilei/Lidie mi s-a părut ușor clișeică, fiind destul de clară direcția spre care se îndrepta. Bine, până la urmă clară s-a dovedit doar destinația, căci drumul până la ea a fost destul de sinuos și a avut câteva cotituri destul de interesante, chiar șocante aș putea spune, exagerând un pic. Bine, nu la fel de șocante precum scenele care s-au petrecut în casa micuțelor, unde nu era de ajuns un tată mereu pus pe harță, ci mai era nevoie și de un vecin pofticios la carne tânără, dar tot sunt niște scene menite să șocheze. Pentru că n-ar mai fi stilul „rebelei literaturii românești moderne”. Pe care, să nu mă înțelegeți greșit, o admir enorm. O admir pentru că nu se ferește să spună lucrurilor pe nume, pentru că nu se ferește de subiecte tabu și pentru că știe să aștearnă pe hârtie povești fără pretenții, care merg drept la sufletul oamenilor, ridicând totodată o seamă de întrebări pertinente, chiar dacă deranjante: suntem martorii unui abuz, ce e de făcut? Stăm indiferenți și vorbim la telefon cu nevasta, în timp ce o dementă lăsată liberă de un sistem corupt și neputincios (a se citi indiferent) împinge o fată în fața unui metrou ce intră cu o sută de kilometri la oră într-o stație super-aglomerată? Sau îi dăm și noi una în cap dementei, riscând apoi să fim săltați de polițiști pentru tulburarea liniștii publice și atacarea unei persoane? Ne lăsăm doborâți de abuzuri sau ne ridicăm și ne vindecăm și mergem mai departe, trecând eventual și pe la psiholog, cum a procedat Ludmila? Sau devenim și noi aceeași monștri lipsiți de suflet, pentru că, nu-i așa, suntem meniți să repetăm păcatele părinților?
Puncte tari: o poveste crudă (nu lipsită de suflet) și realistă, cu niște protagoniști schițați impecabil, ce curge ușor și lin în ciuda subiectelor delicate pe care la abordează – părinți abuzivi, părinți indiferenți, trădarea celor apropiați, puterea de-a te ridica și-a merge mai departe atunci chiar și atunci când crezi că totul complotează împotriva ta, nevoia de iubire și înțelegere care de multe ori le sunt refuzate tocmai celor care le merită mai mult, violul, abuzul psihic, abuzul fizic și multe altele.
Puncte slabe: pe ici, pe colo mai apar uneori câteva exagerări, scene șocante parcă puse dinadins să șocheze, iar spre sfârșitul cărții mi s-a părut că dau de-o scăpare a autoarei, pe care însă nu am cum s-o menționez, din rațiuni de spoiler grav. Dar un cititor atent s-ar putea s-o găsească.
Concluzii: O disecare nemiloasă a sufletului omului și a mecanismelor prin care se apără creierul pentru a nu fi distrus complet în urma unor traume psihice îngrozitoare (am tradus pentru editura Epica o carte cu un subiect asemănător, care va apărea anul acesta, sper); povestea fetițelor Ludmila și Oksana mi s-a părut mult mai interesantă decât povestea din prezent, a dresoarei Lidia Jiga. Cu toate astea, așteptam cu inima strânsă începerea unui nou capitol ce punea crud și rece pe masă noi și noi abuzuri suferite de fetițe în casa părinților lor. Acesta să fie specificul speciei umane, trăsătura de caracter care ne caracterizează: cruzimea și indiferența față de suferințele semenilor noștri?
PS: fără legătură cu cartea, dar poate ați observat că rubrica nu se mai numește „Ce citește Liviu”. Cred că s-a încheiat o etapă. Blogul a fost înființat de Haralambie Ionescu, zis și Bebe sau Bebe Librar, și de Nicolae Voicu, zis și Voicunike, în 2009. Eu am fost invitat de Nicu să scriu pe blog în 2010. Nu mai știu sigur prin ce an, probabil prin 2012 (?), Voicunike m-a sfătuit să scriu despre cărțile pe care le citesc. Așa a luat naștere rubrica „Ce citește Liviu”, pentru că pe atunci eram toți harnici și scriam toți trei pe blog (plus Cristi Tiucă, zis și Schizoid). Însă cei doi prieteni mai vârstnici au devenit prea ocupați și de blog am ajuns să mă ocup doar eu de ceva ani încoace. Așa că mi se pare că denumirea „Ce citește Liviu” a devenit redundantă. În concluzie, de-acum încolo aceasta se va numi, simplu, „Lecturi”. Sper că o citiți în continuare. Lecturi plăcute!
PPS: numerotarea am păstrat-o, cred că numărul acesta a devenit destul de consistent și… arată într-un anumit fel, zic eu. 🙂
Posted by Liviu
La cât mai multe! (lecturi). Și mulțumim pentru că ții blogul viu!