Ce citește Liviu 126: Jessica Knoll – Cea mai norocoasă fată

22609317 

Jessica Knoll – Cea mai norocoasă fată (Luckiest girl alive, 2015) 462p., TPB, 13×30, Trei, 2016, colecția Fiction Connection, trad. Alex Văsieș, red. Carmen Botoșaru, 45 lei, ISBN 978-606-719-808-9

Nominalizări: Goodreads Choice Award Nominee for Mystery and Thriller 2015, Goodreads Choice Award Nominee for Debut Author 2015

Nota Goodreads: 3.48 (102198 note)

Descrierea editurii: „Viața ei perfectă e o minciună perfectă. În timpul adolescenţei petrecute la prestigioasa Bradley School, Ani FaNelli a suferit o umilinţă publică îngrozitoare, care a făcut-o să vrea cu disperare să se reinventeze. Acum are o slujbă de invidiat la o revistă glossy, o garderobă luxoasă și un logodnic arătos. E la un pas de a trăi viaţa per­fectă, un vis pentru care a muncit din greu. Dar Ani are un secret. Ceva îngropat în trecutul ei, ceva intim și dureros care încă o bântuie și ameninţă să arunce totul în aer. Dacă Ani alege să vorbească va distruge oare tot ce a realizat sau se va elibera în cele din urmă?”

Când am început să citesc „Cea mai norocoasă fată” și am făcut cunoștință cu Ani FaNelli, fostă TifAni FaNelli, mi-am zis: gata, încă o poveste în genul lui „Diavolul se îmbracă de la Prada” (da, am comis-o și pe-asta, pe când eram în pană! de lecturi, prin anii facultății, când, spre rușinea mea, citeam în jur de douăzeci de cărți pe an). Cu un strop de aciditate în plus, venită din partea unui personaj de care m-am apropiat instantaneu. Mă refer, firește, la Ani, autoarea unei rubrici cu și despre sex în paginile celei mai apreciate reviste newyorkeze. Viața i se pare destul de împlinită, trecutul pare lăsat în urmă, soțul plin de bani o iubește necondiționat, iar revistele o curtează fără rușine, momind-o cu salarii și bonusuri extrem de atractive. Bașca, mai are și o droaie de fane, care și-ar da chiar și-o mână ca să fie băgate în seamă și să fie luate sub tutela lui Ani.

Așa că ce și-ar mai putea dori de la viață? Ce să-mi mai doresc eu de la o asemenea poveste, care părea că o ia la vale pe un tobogan uns cu sirop dulceag, printre șiruri de pantofi Jimmy Choo, genți Prada și costume de mii de dolari. Însă Jessica Knoll știe că dacă vrei să captezi atenția cititorului, trebuie să vii cu ceva tare, palpitant, înfricoșător, cât mai grețos, dacă se poate. Și cititorul nu va rămâne dezamăgit, dacă asta căuta. Bine, eu m-aș fi lipsit bucuros de un personaj absolut cretin cum este mama lui TifAni, dar asta face parte din viață, și fără ea nu s-ar fi ajuns unde s-a ajuns. Adică Ani n-ar fi ajuns o adolescentă timorată și răzvrătită, pentru care aparența este mult mai importantă decât esența, la fel ca în cazul altor milioane de copii. Păi da, acasă poți muri de foame și locui într-o magherniță soioasă, însă la școală trebuie să-ți duci copilul într-un BMW roșu, neapărat, chiar dacă e luat în leasing și familia nu și-l permite, având în vedere câștigurile-i modeste.

Din păcate, povestea tinerei TifAni se aseamănă cu poveștile prea multor tineri de vârsta ei: mergi odată cu turma, altfel rămâi izolat și te mănâncă lupii. Te prefaci a fi ceea ce nu ești, altfel devii un paria, un ostracizat, un izolat, un singuratic fără niciun prieten. Și trebuie să te prefaci că ai aceleași gusturi, să mergi la petreceri unde să bei și să te droghezi până îți pierzi mințile, să te îmbraci într-un anume fel, să-ți placă un anumit tip de jeleuri și așa mai departe, altfel… izolarea e un cuvânt prea blând.

Eu am făcut liceul într-un alt oraș decât în cel în care am copilărit și am făcut primele opt clase. Nu mi-a fost foarte ușor, dar nici extrem de greu. Se spune că anturajul de formează și încearcă să te modeleze așa cum vrea el. Eu sunt de părere că, dacă ești suficient de tare pe picioare, i te poți împotrivi. Un exemplu: toți prietenii mei din timpul liceului, sau cei alături de care am copilărit, la bloc, fumau și încă mai fumează. Eu nu am vrut. Și nici acum nu vreau, nici dacă mi s-ar oferi pe gratis (între timp, tatăl meu a pierit de cancer la plămâni, la fel ca și bunicul din partea mamei). Din păcate, TifAni se dovedește a fi exact opusul a ceea ce am încercat să explic mai sus, iar pentru asta va plăti ani buni, și nici nu va reuși să-și revină vreodată pe deplin. Bine, în urma grozăviei cu care sare autoarea dincolo de mijlocul cărții, cred și eu că nimeni întreg la cap nu și-ar mai reveni vreodată, însă traumele care acum o împiedică pe Ani să reușească să se apropie cu adevărat de cineva (chiar și de viitorul ei soț) au rădăcini mult mai adânci, mai timpurii, mai puternice.

Puncte tari: o poveste care se citește atât de repede, încât nici nu-ți dai seama că s-a terminat cartea. O poveste alertă și crudă, sumbră și întunecată pe alocuri, cu pete de culoare date de povestea din prezent, căci am uitat să precizez că povestea pendulează între prezent, viața lui Ani la revistă și planificarea nunții cu alesul său plin de bani, și trecut, viața la școală a lui TifAni, și traumele care au transformat-o în ceea ce e acum.

Puncte slabe: după punctul culminant de pe la mijlocul cărții, episodul care a marcat-o pentru totdeauna pe tânăra TifAni, mi s-a părut că autoarea a scăpat povestea din mână și n-a mai știut încotro s-o dirijeze. Câteva clișee care n-aveau cum să lipsească, însă ele nu afectează prea mult povestea.

Concluzii: din păcate, povestea tinerilor descriși în „Cea mai norocoasă fată” nu este nici un pic exagerată. Am mai întâlnit ceva de genul acesta într-o altă carte apărută la editura Trei, în aceeași excelentă colecție Fiction Connection, pe numele său „Ce a rămas din mine” (despre care am scris pe Bookblog).Din copiii aceștia neglijați și abuzați se nasc viitorii psihopați lipsiți de empatie, care, probabil, fără terapie și o jumătate care să-i iubească și să le dovedească faptul că poate exista și iubire și prețuire pe lumea asta, vor crește aceeași monștri lipsiți de empatie. Câteva generații pierdute de genul ăsta îi ajută pe psihologi și psihiatri să-și construiască vile pe malul lacului. Problema cea mare apare când ajung să crească odrasle la fel ca ei. Încă ceva: episoadele cu psihopații care o iau razna și vin cu mitraliera la serviciu sunt mai prezente ca oricând în viața americanilor și nu numai. Din nefericire, nimeni nu pare dispus să facă ceva în această direcție.

Posted by Liviu

You might also like

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *