Premii: David Gemmell Ravenheart Award for Best Fantasy Cover Art 2010
Nominalizări: British Fantasy 2010, The Kitschies for Red Tentacle 2010
Nota Goodreads: 4.17 (42797 note)
Descrierea editurii: „O poveste din universul seriei „Prima lege”. O fi războiul un iad, dar pentru apriga Monza Murcatto, vestita şi neînduplecata supusă a lui Orso, el poate fi şi o sursă de bani. Prin victoriile repurtate, a devenit celebră, poate prea celebră. Iar acum, trădată şi azvârlită în lumea răposaţilor, Monza trăieşte cu un singur gând: să se răzbune. Aliată cu un beţiv notoriu, un specialist în otrăvuri, un criminal obsedat de numere şi un barbar dornic să facă dreptate, trebuie să înfrunte jumătate de regat. Iar cel mai periculos om din lume vine după ea…”
Dacă aș zice că am o oarecare slăbiciune pentru romanele lui Joe Abercrombie ați putea spune: ei, cine nu are? Însă poate nu toți cititorii acestui blog cunosc faptul că și eu i-am tradus nu mai puțin de trei cărți, cele care alcătuiesc trilogia Marea Sfărâmată („Jumătate de rege”, „Jumătate de lume” și „Jumătate de război”). Deși, spre rușinea mea, abia înainte să încep lucrul la primul volum al seriei i-am citit primele trei cărți apărute la noi, cele care alcătuiesc prima parte a seriei „Prima Lege” și care-i au în prima plan pe extraordinarii Logen Nouădegete, zis și Sângerosul Nouă, și pe Sand dan Glokta, temutul inchizitor schilod.
Am făcut această mică paranteză pentru că mulți spun că volumul despre care vreau să vă vorbesc în continuare este unul de sine stătător și că poate fi citit independent de primele trei. Poate fi citit independent, firește, însă se pierde mult din farmecul poveștii: referințe (mai ales la Logen Nouădegete și la extraordinarele sale aventuri – este adesea pomenit de unul dintre personajele volumului „Dulce răzbunare”, Caul Fiori-îți-dau, și, în treacăt, de Shylo Vitari, cu care Logen a avut un conflict la un moment dat) de nume (Logen sau Glokta, pomenit aici doar cu porecla de „Schilodul”, Rudd Treicopaci, Copoiul, Tul Duru Capdetunet, fratele lui Fiori, tatăl lui Fiori, regi, regine, duci, ducese, vrăjitori etc.) locuri, evenimente, cetăți, orașe, mici indicii pe care doar cineva cu o memorie elefantină le-ar putea reține în întregime, dar care-ți oferă o satisfacție deosebită atunci când ți le amintești și te gândești cu nostalgie la aventurile despre care ai citit nu cu multă vreme în urmă.
Nu vreau să vă dezvălui prea multe din această carte îndelung așteptată de mulți fani de pe la noi. Să vă liniștesc: povestea este extraordinară. Păcătuiește un pic prin lungime, însă de cele mai multe ori nici nu simți când trece timpul. Are peste opt sute de pagini, dar așa sunt poveștile fantasy din ziua de azi: colosale, ample, epice, extraordinare, cu multe fire narative, cu multe personaje, locuri, bătălii, implicații socio-politice, strategii militare, trădări, alianțe, desfaceri de alianțe, refaceri de alianțe, înjunghieri pe la spate, torturi (nu vă gândiți la dulciuri, nicidecum), măceluri, ceva sex, c-așa-i șade bine unei povești realiste, de simți că-ți sare în ochi sângele împroșcat din vreun gât tăiat, chinuri, glume, râsete, ce mai, tot ce vrei.
„Răzbunarea este mai dulce când o servești rece” a spus Choderlos de Laclos mai demult. Acesta este mottoul unui dintre capitolele poveștii și cel după care se ghidează Monza Murcatto de-a lungul întregii povești. Din dorința de-a se răzbuna pe ucigașii fratelui său, care pe ea au lăsat-o mai mult moartă decât vie, aruncând-o în jos pe munte, pe un geam al unei cetăți aproape inexpugnabile, Monza lasă în urmă un șir aproape nesfârșit de cadavre. Răzbunarea nu-ți vindecă rănile și nici nu-i aduce înapoi pe cei pe care i-ai pierdut, însă te face să te simți un pic mai bine atunci când ești capabil să le întorci serviciul celor care te-au trădat. Un fel de „răzbunarea moarte n-are”, o idee care-o face pe Monza să calce literalmente pe cadavre pentru a-i ucide pe cei responsabili de moartea fratelui său.
Păi, spuneți și voi: a fost general în armata ducelui de Orso, a cucerit nenumărate cetăți și orașe în numele acestuia, s-a îmbogățit peste măsură, l-a îmbogățit și pe stăpân peste măsură și el cum o răsplătește? Schilodind-o și ucigându-i fratele? Trădându-i încrederea? E normal așa ceva? Noroc cu liota de ucigași fără scrupule pe care-i angajează pentru a se răzbuna pe cei șapte magnifici care-au participat la aventura din cetate (ducele, cei doi fii ai săi, ceva generali aflați sub propria ei comandă, niscaiva „prieteni” care-au sărit imediat cu pumnalul la ea), ei înșiși unul și unul: un tip obsedat de numere, care abia scoate un cuvânt, un maestru otrăvitor, un nordic ghinionist care vrea doar să facă ce se cuvine (am mai auzit cuvintele astea din gura unui personaj de-al lui Abercrombie, Brand, eroul central, alături de Thorn, al volumului doi seriei „Marea Sfărâmată”, „Jumătate de Lume”), un bețivan nociv și cinic, și o tipă pe care Logen a fost gata s-o omoare cu ceva vreme în urmă. Împreună purced la drum, într-o aventură fascinantă și dură precum miezul unei buturugi de stejar proaspăt scoase din pământ. Rezultatul? „Dulce răzbunare”. Autorul? Joe Abercombie. Cred c-am zis destul. Vă las să vă convingeți singuri. Eu unul abia aștept volumul următor.
Încă o paranteză și gata: deși se spune că Joe Abercrombie, Mark Lawrence, Peter V. Brett sau Anthony Ryan sunt cei care au întemeiat subgenul grimdark fantasy, mulți îl uită pe un bunicuț care scria cam ce scriu cei patru încă de prin anii optzeci. Este vorba, cei care cunosc știu la cine mă refer, de nimeni altul decât Glen Cook, cel care, de fapt, a pus bazele subgenului grimdark cu a sa serie (ale cărei prime două volume au apărut la Millennium Books) „Compania Neagră”. Cei patru, pe lângă care mai pot fi, desigur, pomeniți George R.R. Martin, Steven Erikson, R. Scott Bakker, Robin Hobb, K.J. Parker sau chiar, de ce nu, Andrzej Sapkowski au început însă să scrie ceva mai spre zilele noastre, ajungând să cunoască o faimă binemeritată (ajutați, desigur, pe lângă valoarea literară, și de ecranizări, cum e cazul lui Martin, sau jocuri video inspirate din opera lor, cum e cazul lui Sapkowski) și vânzări pe măsură.
Puncte tari: Abercrombie și universul din „Prima Lege”. Nu e suficient? Hmmm. Sângele curge-n șiroaie, căpățânile zboară-ntr-o veselie, trădarea-i la ea acasă, tabla de șah din mintea lui Murcatto s-a așezat încă de când tămăduitorul și hoțul de oase a început să-i oblojească rănile înfiorătoare, avem o mână de personaje unul și unul și lupte peste lupte peste lupte, de nu ai timp să-ți tragi nicio clipă răsuflarea. Bonus: un nou personaj respingător, aproape de talia lui Glokta, Nicomo Cosca, pe care l-am asemănat din prima clipă cu Porta din romanele lui Sven Hassel (mărturisire: cu ajutorul lor am descoperit aventura continuă numită editura Nemira). Și să nu-l uităm și pe ucigașul cu puteri supranaturale tocmit de ducele de Orso s-o ucidă din nou pe Murcatto.
Puncte slabe: mi s-a părut un adevărat clișeu faptul că cei șapte ucigași fac o greșeală de începător atunci când nu se asigură c-au ucis-o de-a binelea pe Monza; încă ceva: cam puțin Logen Nouădegete. Dar nicio grijă, Fiori se transformă încet încet într-un nou Logen. Iar rezultatul este înfiorător.
Concluzii: o demnă continuare a aventurilor imaginate de autor în prima trilogie și o nouă serie de personaje demne de așezat pe panoplia personajelor memorabile (Monza, Cosca, Fiori, Prietenosul, chiar și Castor Morveer, otrăvitorul de geniu). Cine n-a citit încă acest volum, trebuie să îndrepte urgent această greșeală.