Prin amabilitatea editurii Paladin, un fragment în avanpremieră din următoarea apariție în cadrul Colecției Fantasy: Printre Ceilalți, de Jo Walton, premiată cu Hugo, Nebula, British Fantasy și Kurd Lasswitz și tradusă de mine.
„Dedic această carte tuturor bibliotecilor din lume și bibliotecarilor care stau acolo zi de zi și împrumută cărţi oamenilor.
Mulţumiri şi note
Aș vrea să‑i mulţumesc mătușii mele, Jane, care a acceptat axiomatic că voi crește și voi deveni scriitoare, și fiicei sale, Sue, acum numită Ashwell, care mi‑a dăruit atât The Hobbit¹, cât și trilogia Earthsea a lui Le Guin. De asemenea, îi sunt recunoscătoare doamnei Morris, fosta mea profesoară de limba galeză, care și‑a făcut griji pentru mine timp de treizeci de ani.
Mary Lace și Patrick Nielsen Hayden m‑au susţinut în timp ce scriam această carte. Cei de la Live Journal cu care corespondam au fost extraordinari, căci mi‑au furnizat orice fel de informaţii ceream, mai ales Mike Scott, fără de care totul ar fi fost imposibil. Unii oameni au asistenţi de cer-cetare cu normă întreagă, care nu sunt la fel de rapizi sau de bine informaţi. Mulţumesc încă o dată, Mike.
Emmet O’Brien, Sasha Walton și, destul de des, Ale xandra Whitebean mi‑au oferit găzduire în timp ce scriam. Alter Reiss mi‑a cumpărat un laptop cu sistem DOS, ca să pot continua să scriu, iar Janet M. Kegg mi‑a găsit o baterie pentru el și mi‑a trimis‑o. Vecinul de vizavi, René Walling, a găsit titlul potrivit. Am cei mai buni prieteni. Serios.
Louise Mallory, Caroline‑Isabelle Caron, David Dyer‑Bennett, Farah Mendlesohn, Edward James, Mike Scott, Janet Kegg, David Goldfarb, Rivka Wald, Sherwood Smith, Sylvia Rachel Hunter și Beth Meacham au citit cartea după ce am terminat‑o și au făcut comentarii pertinente. Liz Gorinsky și oamenii care muncesc din greu la producţie și la publicitate în cadrul editurii Tor sunt întotdeauna foarte atenţi când se ocupă de cărţile mele și fac tot posibilul să ajungă în mâinile oamenilor.
Toată lumea îţi spune să scrii despre ceea ce știi, însă am descoperit că să scrii ceea ce știi este mult mai dificil decât să inventezi ceva. Este mai ușor să cauţi informaţii despre o anumită perioadă istorică decât despre viaţa ta și este mult mai ușor să te descurci cu situaţii care au o încărcătură emoţională mai mică și de care ți‑e mult mai simplu să te detașezi. Este un sfat foarte prost! De aceea veți descoperi că n‑au existat niciodată locuri precum văile galeze, că n‑a existat cărbune sub ele și că pe acolo n‑au circulat niciodată autobuze roșii; n‑a existat niciodată un an ca 1979, nici vârsta de cincisprezece ani și nici o planetă numită Pământ. Zânele sunt reale, totuși.
1. Titlurile au fost păstrate în limba engleză. Pentru versiunea în limba română, a se consulta Lista de titluri de la finalul cărţii (n. r.).
Er’ perrehnne.
Ursula K. Le Guin, The Lathe of Heaven
Care ar fi sfatul pe care ţi l‑ai da ţie însăţi, la o vârstă mai fragedă, și când anume?
În orice moment cuprins între 10 și 25 de ani: Va fi mai bine. Sincer. Chiar există oameni de care îţi va plăcea și care te vor plăcea și ei, la rândul lor.
Farah Mendlesohn, Live Journal, 23 mai 2008
Joi, 1 mai 1975
Fabrica Phurnacite din Abercwmboi a distrus toţi copacii pe o rază de trei kilometri. Am măsurat pe kilometraj. Semăna cu ceva ieșit din adâncurile iadului, ceva negru ce se ridica în adevărate furnale de flăcări, care se reflectau într‑o baltă neagră ce omora orice pasăre sau animal care bea de acolo. Mirosul era de nedescris. Întotdeauna închideam de tot ferestrele mașinii când treceam pe lângă ea și încercam să ne ţinem respiraţia, însă bunicu’ spunea că nimeni nu‑și poate ţine respiraţia atât de mult și avea dreptate. Se simţea sulf în acel miros, adică un adevărat infern chimic, așa cum știe toată lumea, și mai erau și altele, mult mai rele, de metale fierbinţi, fără nume, și de ouă stricate.
Eu și sora mea îi puseserăm numele Mordor și nu mergeam niciodată singure acolo. Aveam zece ani. Chiar și așa, mari cum eram, imediat ce am coborât din autobuz și‑am zărit‑o, ne‑am luat de mână.
Era pe seară și, cu cât ne apropiam, cu atât fabrica părea că se înalţă mai întunecată și mai înfricoșătoare ca niciodată. Pe șase dintre furnale ieșeau flăcări; patru emanau fum toxic.
— Sigur este un dispozitiv al Dușmanului, am murmurat eu.
Mor n‑avea chef de joacă.
— Chiar crezi că va funcţiona?
— Zânele erau convinse de asta, am zis eu încercând s‑o liniștesc.
— Știu, totuși câteodată nu sunt sigură cât de mult înţeleg ele din lumea reală.
— Lumea lor este reală, am protestat. Doar că într‑un mod diferit. Dintr‑un punct de vedere diferit.
— Da.
Se uita la Phurnacite, care se mărea și devenea mai înfricoșătoare pe măsură ce ne apropiam.
— Dar tot nu sunt sigură cât de mult înţeleg ele din lumea înconjurătoare. Iar asta, fără îndoială, face parte din acea lume. Copacii sunt uscaţi. Nu există nicio zână pe o rază de kilometri întregi.
— De‑asta suntem noi aici, am zis eu.
Am ajuns la gardul de sârmă, trei fire încâlcite dintre care doar cel de sus era ghimpat. Pe un panou scria „In-terzis Accesul Persoanelor Neautorizate. Atenţie la Câinii de Pază“. Poarta se afla foarte departe, pe partea cealaltă, și nu o puteam vedea din locul ăla.
— Sunt și câini? m‑a întrebat ea.
Lui Mor îi era frică de câini, iar ei simţeau asta. Câini foarte prietenoși, care se jucau cu mine, se zbârleau la ea imediat. Mama zicea că este o metodă prin care oamenii ne‑ar putea deosebi una de cealaltă. Poate c‑ar fi mers, însă, tipic pentru mama, metoda ei era, în același timp, îngrozi tor de malefică și cam riscant de pus în practică.
— Nu, i‑am răspuns.
— De unde știi?
— Am strica totul dacă ne‑am întoarce tocmai acum, după ce‑am depășit atâtea greutăţi și am ajuns atât de de-parte. În plus, este o misiune și n‑o poţi lăsa baltă pentru că ți‑e frică de câini. Nu știu ce‑ar spune zânele. Gândește‑te la tot ce trebuie să suporte oamenii într‑o misiune.
Știam că n‑o să funcţioneze. În timp ce vorbeam, scrutam întunericul care se adâncea. Mă strângea de mână din ce în ce mai puternic.
— În plus, câinii sunt animale. Chiar și câinii dresaţi ar bea din apa asta și atunci ar muri. Dacă aici chiar ar fi câini, măcar câțiva ar trebui să zacă morți pe marginea bălţii, dar nu văd niciunul. E o cacealma.
Ne‑am strecurat pe sub gardul de sârmă, făcând cu rândul ca să‑l ținem ridicat. Balta nemișcată arăta precum cositorul neşlefuit, în ea reflectându‑se flăcările de la fur-nale ca niște dâre tremurătoare și întrerupte. Mai jos de furnale se zăreau lumini, care‑i ajutau pe cei din tura de seară să lucreze.
Nu exista niciun fel de vegetaţie, nici măcar copaci uscaţi. Tăciunii ne trosneau sub picioare, iar bucăţele de zgură ameninţau să ne sucească gleznele. Părea că doar noi eram în viaţă acolo. Steluţele de lumină de la ferestrele caselor de pe dealul din partea opusă păreau teribil de departe. Aveam o colegă care locuia acolo. Fuseserăm la o petrecere la ea odată şi remarcaserăm mirosul chiar și în interiorul casei. Tatăl ei lucra la fabrică. Mă întrebam dacă era în momentul acela înăuntru.
Ne‑am oprit la marginea bălţii. Era complet nemișcată, fără cea mai mică unduire naturală a apei. M‑am scotocit prin buzunar după floarea magică.
— Tu o ai pe a ta?
— E un pic zdrobită, mi‑a răspuns, scoţând‑o.
M‑am uitat la flori. Și a mea era un pic zdrobită. Nimic din ceea ce făcuserăm până atunci nu păruse atât de copilăresc și de prostesc, precum să stăm în mijlocul pustietăţii, la mar ginea bălţii moarte, ţinând în mâini două scânteiuţe zdrobite, despre care zânele ne spuseseră că vor distruge fabrica.
Nu‑mi trecea prin minte nimic potrivit de zis.
— Hai ! Un’, doi, trei! am spus și la „trei“, ca de obicei, am aruncat florile în balta plumburie, unde au dispărut fără să stârnească nici măcar o undă.
Nu s‑a întâmplat nimic. Apoi un câine a lătrat undeva departe și Mor s‑a întors și a rupt‑o la fugă, iar eu am pornit după ea.
— Nu s‑a întâmplat nimic, a zis ea când eram deja pe drum, după ce parcurseserăm distanța înapoi în mai puţin de un sfert din timpul pe care‑l făcuserăm la dus.
— La ce te așteptai? am întrebat‑o.
— Ca Phurnacite să se prăbușească și să lase un crater în urmă, mi‑a zis pe cel mai normal ton cu putinţă. În sfârșit, la asta sau la huorni².
Nu mă gândisem la huorni, deși mi‑ar fi plăcut enorm să‑și facă apariţia.
— Am crezut că se vor dizolva florile și că apa va începe să bolborosească tot mai tare, fabrica se va face bucăţi, iar copacii și iedera vor ieși la iveală dintre dărâmături, în timp ce noi am fi privit, și balta se va umple de apă adevărată, și o pasăre va veni și va bea din ea, apoi zânele vor sosi, și ne vor mulțumi, și‑și vor face din fabrică un palat.
— Dar nu s‑a întâmplat nimic de felul ăsta, a continuat ea oftând. Mâine va trebui să le spunem că n‑a funcţionat. Haide, mergem pe jos acasă sau așteptăm autobuzul?
Funcţionase, totuși. A doua zi, titlul de pe prima pagină din ziarul Leader, din Aberdare, suna așa: „Fabrica Phurnacite se închide: Mii de slujbe pierdute“.
Am început cu această parte a poveștii pentru că este mai densă, mai concisă și are mai mult sens, iar continuarea nu mai e la fel de simplă.
Gândiţi‑vă la ea ca la o amintire. Gândiţi‑vă la ea ca la una dintre acele amintiri care mai târziu sunt discreditate, spre groaza celorlalţi, pentru că autorul a minţit și s‑a dovedit că e de altă culoare, e de alt sex, face parte din altă clasă socială și are alte orientări decât cele la care se gândise toată lumea. Eu am cu totul altfel de problemă. Trebuie să mă străduiesc să nu las impresia că sunt prea normală. Ficţiunea este simpatică. Ficţiunea îţi permite să selectezi și să simplifici. Asta nu este o poveste simpatică și nu este nici o poveste uşor de spus. Dar este o poveste despre zâne, așa că simţiţi‑vă liberi să vă gândiţi la ea ca la o poveste cu zâne. Oricum, nu e ca şi cum o să‑i daţi crezare.
2. Copacii din The Lord of the Rings, care pot vorbi și se pot deplasa (n. r.).
„Există cărţi pe care vrei să le dăruieşti prietenilor şi cărţi pe care ai vrea să ţi le fi putut dărui ţie, la o vârstă mai fragedă. Şi mai există şi altfel de cărţi, ca Printre ceilalţi, de Jo Walton, care se încadrează în ambele categorii.“
Charlie Jane Anders, autoarea romanului Toate păsările din cer
„O carte fantastică despre o lume fantastică.“
The Guardian
„Unul dintre basmele rar întâlnite care au ecou până în inima puterii vindecătoare a literaturii! Va fi o adevărată comoară pentru toţi cei cărora o carte bună le‑a schimbat viaţa.“
San Francisco Chronicle
„Extraordinară! Cu pricepere şi cu o imaginaţie fabuloasă, Jo Walton combină genurile literare şi scrie o carte de mare efect.“
Booklist
„Nu ştiu în ce măsură Printre ceilalţi este o carte autobiografică, dar, scriind‑o, Jo Walton a devenit o eroină literară. Indiferent dacă iubiţi sau nu literatura SF, dacă vreodată vă veţi simţi pierduţi, vă veţi regăsi în această poveste şi vă veţi îndrăgosti de o scriitoare care‑şi dovedeşte încă o dată curajul în lumea literară.“
Bookslut
„Minunată! Povestea captivantă a unei fete care încearcă să‑şi pună ordine în viaţă, analizându‑şi experienţele trăite şi nenumăratele lecturi.“
Shelf Awareness
„Printre ceilalţi se adresează celor care‑şi doresc o lume magică, necunoscută, în locul celei în care trăiesc, dar care descoperă, în cele din urmă, că propriile lor vieţi sunt cele mai frumoase poveşti din câte există.“
The Bloomsbury Review
„Un imn pentru cei înzestraţi şi neobişnuiţi – o sursă de inspiraţie şi un sprijin pentru oricine s‑a simţit vreodată printre oameni, dar nu asemenea lor.“
Cory Doctorow
Posted by Liviu
Foarte frumoasa carte, o recomand cu caldura !