Ed. Michael Haulică – Eroi Fără Voie. O Antologie a Grupului Literar Secția 14 (2015) 464p., TPB, Millennium Books, Satu-Mare, 2015, Colecția Antologiile Millennium, Red. Michael Haulică
Despre Grupul Literar Secția 14 și despre Atelierul la care au participat membrii acestuia s-au scris deja câteva zeci de articole, inclusiv câteva anunțuri pe acest blog, așa că nu cred că mai am cu ce să vin în plus. Mai bine îl las pe editor să spună ce are de spus, apoi să povestesc și eu despre impresiile cu care am rămas după ce am parcurs volumul de față:
Ce înseamnă Secția 14? Eu cred că este cel mai grozav lucru care s-a întîmplat în sefeul românesc în anul 2014. Apariția unui grup literar, format din oameni pe care i-au adus împreună pasiunea, voința de autodepășire și, nu în ultimul rînd, talentul, îmi amintește de anii ’90, cînd Ionuț Bănuță, Sebastian A. Corn, Michael Haulică, Dănuț Ivănescu, Don Simon au constituit acel grup („cei care nuˮ – i-au zis unii) care a lăsat în urmă o antologie despre care se mai vorbește și azi, Motocentauri pe acoperișul lumii.
Dar ce este un cenaclu, dacă tot ceea ce se lucrează acolo rămîne ascuns publicului? Ce însemană un cenaclu, fără posibiliatetea de a face publice povestirile? La data apariției acestei antologii (dacă nu se întîmplă vreun accident în programul apariției revistelor Galileo și Argos), toți cei 11 membri fondatori ai Secției 14 sînt autori publicați. Ba chiar și primii doi din seria a doua a Atelierului. Pentru că asta ne-am propus cînd am pornit lucrul cu acești tineri, nu numai să le împărtășim din experiența noastră și din cunoștințele noastre despre ce înseamnă să fii scriitor de SF&F, ci să-i vedem cu povestiri scrise și publicate.
Literatura nepublicată nu există, îmi spunea un scriitor cîndva, pe vremea cînd visam să fiu și eu unul. Antologia de față tocmai asta vrea să arate, că absolvenții Atelierului de SF&F sînt scriitori, iar scriitor nu e cel care scrie, ci acela care scrie și publică. Așadar, dați-mi voie să vi-i prezint pe unii dintre cei mai talentați scriitori români contemporani: Iulia Albota, Mihai Alexandru Dincă, Andrei Duduman, Georgian Enuță, Mihai Giulvezan, Alexandra Medaru, Alexandru Orbescu, Andrei Panțu, Adrian Poenaru, Adrian Răducan, Valeriu Tudose.
Să trecem așadar la cuprins:
Mihai Alexandru Dincă – Oroarea din Oort. Am făcut cunoștință cu această povestire (și cu autorul ei) la târgul Final Frontier IV din martie 2015 de la București, când am luat și autograf de la el (pe Revista Galileo 6, de la Millennium). N-am apucat s-o citesc atunci, dar cred că era textul pe care eram cel mai nerăbdător să-l citesc din tot cuprinsul anologiei de față. Pentru că îmi imaginam că trebuie să fie vorba despre un horror spațial în vâna lui Lovecraft, și nu m-am înșelat. Echipajul unei nave spațiale ce călătorește către Norul lui Oort se dedă la orgii bolnave, pentru că e alcătuit numai din psihopați și sociopate. Însă când dau de o cometă ciudată din care trebuie să extragă oxigenul necesar supraviețuirii descoperă ceva ce mai bine ar fi rămas nedescoperit. Scris un pic cam cu prea multe elemente gotice ca să-mi placă la nebunie, este totuși unul din cele mai bune texte din antologie. Dacă Mihai Dincă va mai scrie astfel de texte, eu i le voi parcurge cu aceeași mare plăcere. Deși un autor trebuie să fie și versatil, pentru a-și câștiga un public cât mai larg, sper ca autorul să ne mai dea astfel de proze.
Andrei Duduman – Eroi Fără Voie. Povestirea care dă titlul acestei antologii nu avea cum să fie decât vedeta volumului, căci despre ea s-a vorbit destul de mult în ultima perioadă. O povestire fantasy ce lasă loc de câteva continuări (poate chiar o trilogie fantasy, parcă așa am auzit vorbindu-se): doi infractori mărunți nimeresc în calea unui complot la adresa proaspătului instalat dioikites (da, povestirea abundă în termeni inventați de autor, care însă nu sunt lăsați neexplicați sau de înțelesul cărora îți dai seama fără mari bătăi de cap). Însă acesta este doar un fir narativ ce se vrea secundar, căci macrocosmosul acestei povestiri este pur și simplu fascinant. M-aș lungi prea mult dacă aș povesti ce se mai întâmplă, așa că vă las în compania personajelor despre care vom mai auzi, cu siguranță. Ce-i reproșez autorului este faptul că povestirea este prea condensată și cam fracturată (poate condensarea e cauza și fracturarea vine ca efect). Un roman sau câteva alte povestiri ar aerisi ideile și ne-ar permite să ne facem idee despre tot ce a avut autorul în minte când a conceput-o. Îl îndemn să o dezvolte, pentru că el va deveni una din cele mai importante voci ale noului val de scriitori de fantasy români.
Valeriu Tudose – Scrisoare din Iordania. Un poștaș român cam sărac cu duhul (Laika a fost o maimuță?) și complet neieșit în lume câștigă la loto o excursie în Iordania. Acolo însă are parte de surpriza vieții lui, fiind răpit de un grup terorist și operat la o bucă. Scrisă într-un registru destul de comic, cam prea comic uneori, dar poate asta i-a și fost intenția scriitorului-fizician, povestirea curge lin și mi-a adus aminte uneori de stilul lui Ciprian Mitoceanu. Mai vedem ce mai scrie, deocamdată mi se pare cam subțire.
Andrei Panțu – Tursas. O altă povestire horror, care chiar mi-a plăcut. O idee beton, o execuție pe măsură. De-o citești noaptea, cum am făcut eu, te ia cu fiori și cu greu te abții să nu tragi perdeaua dacă auzi vreun zgomot mai ciudat. De urmărit.
Georgian Enuță – Explorator Beta. O povestire despre explorarea spațială și colonizarea altor planete. Din păcate căpitanul expediției este un râtan necioplit căruia numai lanțul de aur de la gât îi mai lipsește. Sau sugerează un funcționar de la o agenție de plăți care nu se abate de la litera legii și te trimite prin tot orașul după hârtii inutile. Nu știu ce-a vrut să transmită autorul, iar întorsătura din final nu e nici ea deloc originală. O povestire care mie nu mi-a plăcut nici la început, nici la sfârșit.
Mihai Octavian Giulvezan – În Început. O povestire istorică ce se petrece într-o lume ce aduce foarte bine cu Egiptul Antic. Începe bine, se desfășoară bine, însă finalul… Care final?
Alexandra Medaru – ReÎnnoirea. Despre Alexandra Medaru am auzit lucruri bune, deși nu i-am mai citit niciun text până acum. N-am apucat să fac cunoștință cu ea în martie, la Final Frontier, și, de aceea, eram curios să-i citesc povestea. Care are o idee foarte interesantă și macabră, o desfășurare pe măsură și un final de-a dreptul horror. Însă stilul de-a scrie al Alexandrei mi se pare cam forțat, parcă nu-și găsește cuvintele, iar atunci când și le găsește nu știe ce să mai facă cu ele, sau se răzgândește și face altceva. Mergem mai departe, pentru că are idei. Idee bună, execuție slabă.
Alexandru Max Orbescu – Miză Mortală. O povestire comică dacă n-ar avea miza pe care o are. Un tip moare într-un accident de mașină și se trezește (spiritul lui, nu el, care zace în patul de spital, mort) cu moartea, dracu’, un înger și un asistent al morții, care joacă poker pentru sufletul lui. Așa că intră și el în joc cu ei. Nu l-am citit pe Pratchett (știu, blasfemie!) decât în tandem cu Gaiman (Semne Bune, de la Tritonic), dar stilul aduce foarte mult cu al lui. Nu e o povestire cu o valoare intrinsecă ce va domni peste veacuri, dar îmi place stilul de-a scrie al autorului.
Adrian Poenaru – Ohrainic. O povestire sumbră, dar sumbră de te ia disperarea. Și fracturată, dar într-un sens bun, foarte bun. Lupte împotriva invadatorilor extratereștri pe diferite fronturi, în diferite perioade de timp, alternând unele cu altele. Aștept un roman, va ieși un military science-fiction ce-i va da clasă și lui Scalzi. Și ca idei, și ca execuție. Vreau mai mai mult, căci place-place-place! 🙂
Adrian Răducan – Profețiile din Lumânări. O poveste fantasy cu un vrăjitor mare, tare, tânăr și neastâmpărat, care acum a căzut în dizgrație, deși este extrem de talentat. Începe bine, dar pe mine m-a cam pierdut în ultima treime. Nu mi-am dat seama ce miză are, poate ar trebui să-i recitesc finalul, căci eram cam obosit și adormit când l-am citit.
Iulia Albota – Stalker. Ei bine, nuvela de față mi s-a părut piesa de rezistență a întregului volum și nu știu de ce s-a decis păstrarea ei pentru la final. Deși e o tinerică născută de-abia înainte de Revoluție, Iulia reușește să creeze o lume atât de veridică și de fascinantă (și unde mai pui că și cyberpunk, un subgen prea puțin abordat de scriitoare), cu personaje atât de vii șide interesante, încât pe mine m-a cucerit. Și nu pierde controlul nicio clipă asupra lor sau asupra limbajului, ci duce totul până la capăt cu brio. Mi-a adus aminte un pic de Gone Girl, deși se petrece în București, în Regie și pe la Politehnică, locuri des colindate și de mine când eram în facultate. Bravo, Iulia, în ciuda lungimii poveștii, ai o pană de maestru. Mai vreau.
În final mai am de adăugat doar că am încredere că o parte din absolvenții Secției 14 (poate chiar toți, dacă sunt serioși și dispuși să muncească în continuare la fel de mult) vor ajunge mari scriitori, care ne vor mai bucura ochii cu povești fascinante. Nu luați drept literă de lege ceea ce am afirmat eu, poate voi ați vrut să transmiteți altceva, ceva ce eu n-am reușit să receptez cum trebuie (mă refer la povestirile despre care n-am avut cuvinte de laudă, bineînțeles), și nu ați nimerit receptorul potrivit. Că doar sunteți încă în faza de căutare, iar eu n-am pretenție de critic literar, și cu povestirile ce să mai zic, mă pricept la ele chiar mai puțin decât la romane. Cu timpul, perseverând, acești scriitori vor scrie povești care îi vor uimi și pe ei, nu numai pe noi.
Posted by Liviu
