ATAVIC : CARTEA ANULUI 2013 – LA MULTI ANI!

Cum ceasurile trec repede,repede iar anul nou va sa vie din clipa in clipa iaca-ne la momentul dezvaluirii surprizei de anul nou la care am sa adaug si restul fragmentului din carte pe care l-am prezentat in postarea de ieri.

Va urez din inima si din suflet un AN NOU FERICIT! LA MULTI ANI si cu cit mai multe carti SF&F care sa ne incinte inima si ochiul. Se pregatesc 365 de coli albe, fie ca pe ele sa scrieti numai lucruri bune si minunate!

Si acum in premiera va prezint  CARTEA ANULUI 2013:

L I V I U   S URUGIU

ATAVIC

Dintr-o dată, înţelese. Secretul era în

  V    A   T    I   C   A   N,

dar nu în manuscrise, icoane ori statui.

Era o anagramă în care N, simbolul numelui

şi al numerelor, trebuia sacrificat.

Iar numele rămas însemna chiar

transmiterea în taină a unor caractere

considerate pierdute de specia umană…

                   L i v i u    S u r u g i u  (n.1969)

a debutat în 1995 în Jurnalul SF. A fost premiat la toate concursurile la care a participat timp de doi ani, publicând în Jurnalul SF (Visându-l pe Mart Senson, Mâinile lui Solomon, Burta, Daniel, Castelul Cainilor), Anticipaţia (Întâlnirea, Adevărul despre Woopy, Visus) şi alte reviste ale vremii (Îngeri şi câini). Acum revine, după şaptesprezece ani, cu un roman care se anunţă a fi revelaţia lui 2013…

“Excelând în dialoguri, adoptând un stil alert, de scenariu, Liviu Surugiu ne propune un stil inconfundabil şi captivant. Există o abundenţă de idei şi motive puse în scenă cu iscusinţă şi temperament, născute din obsesii ca cele ale unui suferind de reumatism care continuă să simtă vechile dureri după ce i s-a amputat piciorul…”

Ladislau Daradici
Adevărul despre Liviu Surugiu
Jurnalul SF nr 158, 1996

                                                                                                                  ©  copyright by ATAVI©, 2013

Pentru delectare iata si continuarea fragmentului de ieri:

„… Constantin se opri, cu o zmucitură dureroasă, la al patrulea piron, înfipt în piatră. Realiză îndată că unul din noduri îl salvase… Încă legănându-se, îi căută din ochi pe fiii săi: erau întregi, doar acoperiţi de praf alb.

Un strat umed şi foarte negru ieşise la iveală de sub excremente, ca o placentă lepădată după naşterea unui monstru. Nu putu să-şi dea seama de mai mult, fiindcă pata neagră acoperea tot peretele, iar el se afla prea aproape de ea.

Era însă ceva care tăia respiraţia copiilor. Rămăseseră muţi în faţa imaginii verticale de un sfert de hectar, în vreme ce tatăl lor se legăna, în corzi, pe dinaintea ei…

D u p ă  d o u ă  s ă p t ă m â n i

– Cumpărarea acestui teren a fost cea mai hazardată dintre toate investiţiile noastre!

– Dar şi cea mai rentabilă, Excelenţă…

Vocile, deşi şoptite, rezonau în enorma peşteră prin al cărei ochi sacru se vedeau stânci albastre, o vale verde şi acoperişuri roşii mai mici decât unghiile unui copil. Zeci de bărbaţi în combinezoane de staniol extrăgeau probe din perete pe care apoi le duceau în emisfera laboratorului de campanie. Niciunul nu  privea către cei doi călători în veşminte clericale. Parc-ar fi doi Jedi! comentase cineva ironic văzându-i coborând din elicopterul cu însemne heraldice.

– Cine a făcut pictura? vorbi bătrânul cu glas hârâit.

– Nu e o imagine pictată, Excelenţă, ci doar o… imagine. Amoniacul din excremente a transformat peretele într-o placă fotosensibilă. Peştera a jucat rolul camerei obscure, în vreme ce

intrarea, numită de localnici ochiul sacru, a servit drept obiectiv. Deasupra, în exterior, sunt urme de eroziune: a existat o cascadă care atunci când îngheţa, funcţiona ca o lentilă. O singură eclipsă totală de soare a fost vizibilă, iarna, din acest loc, în ultimele mii de ani, iar rezultatul analizei cu carbon a resturilor vegetale de pe perete cuprinde anul 2024 î.e.n. în limita de toleranţă.

– Aşadar cercul care încadrează fotografia este inelul unei eclipsei de Soare? privi bătrânul spre schelele uriaşe care acopereau o parte din peretele peşterii.

Un ciorchine de specialişti se agita acolo, ca viermii pe un cadavru prematur dezgropat.

– Întocmai, Excelenţă, iar Luna a fost capacul pe care, lent, Demiurgul l-a dat la o parte de pe dagherotipul său divin. De fapt, o heliografie în cel mai pur stil Niepce.

Bătrânul se sprijini obosit de o stalagmită. Îşi lăsă capul pe spate încercând să cuprindă imaginea din faţa sa. Păreau doi gândăcei în faţa peretelui negru şi umed pe care imaginea se imprimase în urmă cu patru mii de ani, la trecerea prin stratosferă.

– O dată cu această descoperire, PreaCurate, toate icoanele din lume îşi vor pierde sensul!

– S-ar putea să ai dreptate, tinere grăbit. Dar nu ştim dacă lumea e pregătită pentru asta…, îşi ridică bătrânul mâna pe al cărei inelar luci Sigiliul.”

Enjoy! Ne intilnim la anul!

posted by voicunike