Povestiri Realiste: Interviu cu ARON BIRO

Nascut pe plaiurile bistritene Aron Biro este un diamant aparut ca din senin stralucitor ca soarele. Are talent si vina literara iar daca nu ma credeti cititi povestirile lui risipite pe internet si va veti convinge.In aceasta postare va voi prezenta un amplu interviu cu scriitorul Aron Biro,un scriitor de geniu ce se anunta reprezentativ pentru tinara generatie, si un fragment dintr-o povestire inedita.Din motive(ale mele) personale acest interviu nu va avea poze cu intervievatul.

VN. Cum a inceput pasiunea ta pentru scris?

AB. Pasiunea pentru scris a început atât de demult încât nici nu îmi amintesc. Părinții susțin că am scris un remix la „Ursul păcălit de vulpe” pe când învățam să scriu literele de tipar, dar eu cred totuși că era mai mult bandă desenată decât proză.

VN. Una din marile tale pasiuni este filmul, in care ordine sunt , filmul sau scrisul?

AB. Având în vedere că mă uit aproape zilnic la filme, iar de scris scriu doar la sărbătorile legale, s-ar putea zice că filmul. Având în vedere însă că nu am făcut niciun film la viața mea, dar că de scris am mai scris câte ceva, aș zice că scrisul. Dacă ar fi să cântăresc în banii cheltuiți și pâinile luate de la gură pentru a-mi satisface hobby-urile, ar fi banda desenată. Dacă ar fi să îmi măsor pasiunea prin timpul alocat, ar fi muzica. Poți afla toate detaliile despre asta urmărindu-mi blogul (http://aronbiro.blogspot.com)

VN. Primul tau text pe care l-am citit a fost „Povestea dihorului si a gainilor”(aparuta pentru prima data in revista Nautilus numarul 1/2008 si nominalizata la premiul Cititor SF), o poveste bine inchegata si cu mult impact.Cum de ti-a venit ideea acestei povestiri?

AB. „Povestea dihorului și a găinilor” trebuia să fie un capitol dintr-un roman, de fapt mai mult piesă de teatru, la care începusem să lucrez cu regizorul Eugen Gyemant prin 2005, încercând să promovăm conceptul de horror rural, relativ absent în proza românească excesiv de urbanizată. Până la urmă ne-am luat cu altele însă, cum nu vroiam să las proiectul în abandon total, am încercat să rearanjez unele din fragmentele scrise de mine încât să aibă sens ca povestiri de sine stătătoare. Povestea cu dihorul a fost un prim astfel de fragment. Al doilea este „Moartea unui comis voiajor” pe care ți-l pun la dispoziție în anexa acestui interviu (a fost publicat inițial în cadrul proiectului „Povestiri fără filtru”, o antologie experiment distribuită sub formă de plicuri sau mărțișoare în cafenele și la diverse târguri din București).

VN. Cum a fost la debutul pe internet? Dar la debutul pe hirtie? Cu ce poveste ai debutat pe hirtie?

AB. Pe hârtie cred că am debutat cu „Valori familiale”, în antologia „Dansând pe Marte și alte povestiri” îngrijită de Michael Haulică, o selecție din lucrările care au fost tăvălite prin cenaclul on-line AtelierKult. Debutul pe Internet a fost cu pomenita poveste a dihorului, în revista on-line Nautilus, îngrijită pe atunci de același Michael Haulică.

VN. Daca ar fi sa tii un discurs de multumire catre cine s-ar indrepta multumirile tale?

AB. Bănuiesc că te referi la mulțumirile legate de parcursul meu literar. Aș împărți mulțumirile în două categorii: cei care au făcut posibilă existența conținutului și cei care au făcut posibilă publicarea lui. În prima categorie, cenaclul Victor Papilian de la Cluj a fost o experiență fără de care nimic nu s-ar fi întâmplat. Indiferent de cât Internet și site-uri de profil am avea, scriitorul se formează la cenaclu și în ateliere, nu singur de capul lui. Apoi, cu Eugen Gyemant am măcinat verbal și mental o mulțime din ideile pe care le-am pus pe hârtie de-a lungul ultimilor…să tot fie vreo 15 ani. Planurile de la bere au fost mereu să facem filme sau teatru sau măcar benzi desenate, dar lui i-a fost mereu lene să scrie și mie să învăț cum se scrie un scenariu. Sper să găsim cândva resursele (de timp) încât să depășim hopul acesta. Seratele cu mici și bere organizate în ultimii ani ca substitut de cenaclu și serată folk de amicii Attila Ferencz și Marcellino Marcellus au dat un alt impuls major asupra creativității și ocazii de validare în stil cenaclist, chiar dacă nu într-un cadru profesionist. Evident, nu pot să nu o menționez și pe soția mea a cărei susținere financiară și morală mi-au oferit timpul și energia necesare să îmi dezvolt pasiunea.

În ce privește a doua categorie, publicarea nu ar fi fost posibilă fără susținerea agitatorilor Michael Haulică și Horia Ursu. Marius Chivu a avut și el un rol major în motivarea manifestării mele literare și publicistice (apropo, nu ratați antologia „Primul meu porno” îngrijită de domnia sa, unde am și eu o contribuție horror).

VN. Am fost efectiv placut impresionat de povestea Valori Familiale, care este povestea din spatele povestii?

AB. „Valori familiale” a fost scrisă cândva la finele anilor 90, e probabil ultima proză care a fost citită în cadrul cenaclului Victor Papilian de la Cluj. Povestea din spatele poveștii e, ca și în cazul Dihorului, că făcea parte dintr-un roman la care am scris în perioada aceea vreo sută de pagini înainte să îmi secătuiască ambiția și să capăt senzația că pedalez în gol. Ca și în cazul celălalt, am remixat unele fragmente din roman încercând să dau o nuvelă cu cap și coadă. Dacă îmi amintesc bine, cred că pe vremea aceea aveam ambiția de a produce echivalentul horror al realismului magic însă am renunțat când am realizat că mai trebuie să citesc mult și bine înainte să învăț cum se scrie așa ceva. Sunt 14 ani de atunci și încă n-am terminat de citit, în plus mai am și neplăcuta senzație că Neil Gaiman și Liviu Radu mi-au luat-o înainte.

VN. Ce te inspira? Cum iti alegi modul de-a scrie povesti? Ce te motiveaza sa scrii?

AB. Mă inspiră viața de zi cu zi și experiențele personale pe care încerc să le răstălmăcesc sub formă de fabule SF și horror. Încerc să demonstrez că fantasticul e, de fapt, literatură realistă, uneori mai realistă decât cea care se pretinde a fi realistă. Ce mă motivează să scriu? În principal prietenii apropiați pe care încerc să îi distrez și eu cum pot, nefiind tocmai un individ sociabil. În al doilea rând cititorii, când primesc câte un semnal încurajator de la ei, de exemplu solicitarea acestui interviu este un impuls semnificativ. În al treilea rând, dorința de a experimenta subiecte și metodologii pe care le consider insuficient testate pe cititorii români.

VN.Dupa povestea fulminanta din revista Galileo 4 ,”Apocalipsa dupa Aron Biro”, ad-hoc s-a nascut un club al fanilor Aron Biro(si nu sunt putini deloc) ce parere ai despre asta?Va mai fi o continuare a povestii sau vei dezvolta un roman in acest univers fascinant?

AB. Sunt foarte bucuros că nuvela a primit aprecieri pozitive în sânul comunității SF, dar nu am în planurile imediate o continuare sau o extindere a sa într-un roman. În primul rând pentru că, dacă te uiți la ce am scris în ultimii ani, nu mai seamănă deloc cu ce e în „Apocalipsa…”. Atunci eram influențat de muzica heavy metal, de Lovecraft și probabil chiar de jocurile video cu care îmi pierdeam vremea în facultate. Nu știu când voi putea să mă repoziționez în structura mentală necesară pentru a dezvolta universul respectiv. Mă tem că odată cu vârsta am pierdut ceva din spiritul acela.

VN.De ai ales sf&f ? Care au fost cartile care te-au indemnat spre acest gen?

AB. Probabil cartea care mi-a determinat destinul în direcția SF&F a fost „Aventurile Baronului Munchhausen” care, în unele privințe, conține esența tare a genului. Cam în aceeași categorie l-aș încadra pe Jonathan Swift. Pasul următor a fost ceva mai sobru, cu Jules Verne și câteva povești cu extratereștri comuniști de prin paginile CPSF. Altfel, era greu să iei contact cu SFul în anii 80. Îmi mai amintesc de un space opera românesc al lui Cicerone Sbanțu. Apoi a venit revoluția și am luat contact cu romanele lui Brussolo publicate în foileton la ceva editură obscură, ocazie cu care am citit primele scene de sex explicit din literatură, pas important față de SFul asexuat care se publica înainte de Revoluție. Apoi colecția inițiată de Ștefan Ghidoveanu la Nemira, cu un volum de Philip K. Dick, a trasat definitiv direcția pentru anii ce au urmat, până la finele anilor 90, când am abandonat o vreme scena SF/F/H pentru că începuse să-mi pară infantilă, și am devenit un consumator sobru de mainstream. Ulterior am revenit, realizând că percepția mea (și a cititorului de mainstream de la noi) asupra genurilor de nișă era cauzată de doi factori fatali: genurile erau judecate prin prisma producției cinematografice, sau prin cea a traducerilor care încă nu terminaseră de recuperat anii 50-60 ai americanilor – populari, dar cam imaturi sub aspect literar. Lucrurile s-au schimbat după ce Tritonic (prin Michael Haulică) au început campania lor de traduceri contemporane, Nemira s-au aliniat și ei cât de cât, iar piața de carte străină s-a deschis și spre noi, lăsându-ne să accedem la ceea ce se produce în momentul prezent și să simțim pe propria piele dezintegrarea granițelor dintre genuri.

E o evoluție normală, similară celei din sexologie. Multă vreme oamenii au fost catalogați dihotomic, drept heterosexuali sau homosexuali, până când Kinsey a inventat scala pe care toți oamenii sunt poziționați și baleiază (cel puțin psihologic) într-un interval continuu dintre cele două extreme. În mod similar, începe să se configureze o „scală Kinsey” pe care poți poziționa literatura modernă între cotele „mainstream” și”fantastic”.

VN. Ce autori romani iti plac? Dar straini? Fa-ne un top 10

AB. O să încep cu străinii că-mi vin mai repede pe limbă: Jose Saramago, Terry Pratchett și Joe Lansdale m-au învățat ce este umorul. Thomas Ligotti și Brian Evenson m-au învățat ce este groaza. Stephen King m-a învățat cum să scriu comercial. Philip K. Dick și Greg Egan m-au învățat ce este SF-ul. Dintre clasicii genului mi-i amintesc cu duioșie și plăcută nostalgie doar pe Arthur Clarke și Ray Bradbury, restul generației lor n-a făcut decât să demonstreze cât de perisabil e SFul.

Legat de români, aș începe cu Vladimir Colin, cel mai mare fantezist comunist al nostru (sper că l-au băgat în manuale). Dintre tinerii mainstreamiști sunt atașat sentimental de opera lui T.O.Bobe. Apoi ar veni Liviu Radu pe care l-am descoperit prin Jurnalul S.F. când eram la liceu și avea o voce categoric diferită de grupul de cyberpunkiști rețetari care își împărțeau paginile publicației respective. Nu cred că exagerez afirmând că Liviu Radu este pentru vremurile noastre ce a fost Colin pentru ale lui. Mai puțin activitatea de partid, mă rog. Cristian Tudor Popescu a scris SF excelent în perioada sa prepolitică. Romanul „Așteptând în Ghermana” al lui Dănuț Ungureanu a fost primul roman SF românesc despre care n-am simțit că e românesc. Din generațiile mai apropiate de a mea mi-au fost pe gust Adrian Buzdugan și Andrei Gaceff. Ar mai fi și colegii de la cenaclul clujean Victor Papilian – Eugen Sasu, Cristian Jurcuț, Paul Purcărin – ale căror nume sunt probabil irelevante pentru că au renunțat la publicat cam la același moment la care se apucaseră, datorită declinului industriei SF de la noi la finele anilor 90. Și e păcat, căci se adunase acolo material (probabil irecuperabil) de o antologie serioasă, comparabilă cu cea a motocentaurilor. Spre exemplu, „Valori familiale” și „Apocalipsa după Aron Biro” sunt produse ale mediului respectiv, scrise în perioada 96-98 și citite prima dată la Casa de Cultură a Studenților din Cluj, între o vizionare de concert Pink Floyd (cu care ne răsfăța ultimul patron al cenaclului, Mircea Naidin) și o vizionare de documentare paranormale (cu care ne speriau ufologii Adrian Pătruț și Cristi Mureșan). Faptul că pomenitele proze sunt apreciate pozitiv la publicarea lor relativ recentă mă face să cred că, în absența unor „agitatori” ca Michael Haulică, s-a pierdut o grămadă de SF românesc relevant în perioada respectivă. Și nu doar SF, la Cluj s-a scris foarte mult horror, aspect detectabil (cred) și în prozele mele.

VN. Ai fost nominalizat la Premiile Galileo, ce inseamna pentru tine acest lucru? Esti mindru?

AB. Sunt mândru de orice nominalizare, iar premiile Galileo tind să devină un standard în literatura de nișă de la noi. Sper să reziste mai mult decât premiile Kult (a căror continuare sunt, într-un fel). E un pic de agitație pe premiile astea care se tot înființează și desființează, dar cred că Galileo are cele mai mari șanse să se dezvolte într-un premiu de referință pentru cititorii genului. Asta cu condiția ca revista-antologie să capete ceva regularitate și sistemul său de distribuție să se maturizeze.

VN. Ce planuri de viitor ai? Ce alte „apocalipse” ne pregatesti? Pe cind primul volum Aron Biro? Povestiri sau roman?

AB. Planurile de viitor includ o trilogie de nuvele horror despre fotbalul românesc. „Cavalerul fluierului” e cu fantome și este scrisă în mare parte, am început-o pentru o proiectată antologie gotică editată de Oliviu Crâznic, dar plecarea mea recentă din țară mi-a pus o frână semnificativă. Partea a doua, intitulată „Noaptea generalului”, e cu zombie și e în stadiul de schemă logică și schemă de personaje, iar „Baladă pentru fundaș și orchestră” ar trebui să fie cu vampiri și este în stadiul de titlu. Primul volum Aron Biro cu siguranță va fi unul de povestiri, dar nu va apărea înainte să termin această trilogie, care ar trebui să fie principalul său punct de atracție, având în vedere că mare parte din restul prozelor mele sunt accesibile și pe alte căi, unele on-line. Planul meu personal e ca volumul să fie intitulat „Povestiri realiste”, să aibă câteva ilustrații și un blurb semnat de domnul Cornel Secu.

VN. Cum se impaca cinefilul cu scriitorul? Dar meseria ta cu scrisul?

AB. Cinefilul cu scriitorul se împacă bine mersi, și mai ales se influențează. Vei remarca în răspunsurile la celelalte întrebări referințe la unele din aceste influențe. Iar meseria de jurnalist cu scrisul sunt, evident, împăcate din capul locului într-o sinergie inspirată de Hunter Thompson.

VN. Ce pasiuni ai? Care este cea mai mare dorinta a ta?

AB. Cred că am bifat răspunsul legat de pasiuni la întrebarea 2. Dorința cea mai mare e să plec pe Marte, dar știu că sunt idealist.

VN. Dupa „Povestea dihorului si a gainilor” a urmat „Paradisul Pierdut” care mi-a placut foarte mult,care este geneza acestei povesti? Dar a lui „Homo Hermeticum”?

AB. „Paradisul pierdut” și „Homo Hermeticum” sunt SF/horror autobiografic, dacă e posibil să existe un astfel de gen. Cred că în zilele noastre i se zice autoficțiune. Prima a fost planificată ca o pastișă la „Străinul” lui Camus, a doua e o primă tentativă a mea de body horror. Au început ca scenarii de film, pe când speram să contribui la primul film horror românesc, dar lipsa de experiență în scenaristică m-a determinat să le transform în proze normale.

VN.Cum ai putea descrie relatia ta cu Atelier Kult? Dar relatia cu editorii Michael Haulica si Horia Nicola Ursu?

AB. AtelierKult este important pentru că înscrierea mea a coincis cu (sau a fost determinată de) momentul în care am decis să reînnod prietenia cu SFul după o perioadă de sobrietate de vreo 7-8 ani în care pierdusem contactul cu genurile de nișă și mă dedicasem jurnalismului muzical, respectiv unui doctorat consumator de timp și energie. La AtelierKult am luat pentru prima dată pulsul mișcării de la noi (și al meu) cu ce aveam la îndemână, „Valori familiale” și „Apocalipsa după Aron Biro” și, încurajat de Michael Haulică și Horia Ursu, am trecut la scurt timp din virtual pe hârtie, de pe atelier la ISBN/ISSN. O vreme atelierul a fost pe butuci și lipsa de activitate m-a făcut să mă desprind de el, iar ulterior mi-a fost lene să mai revin. Dar e un mediu în care ar trebui să se amestece orice tânăr scriitor aspirant.

VN. Cum te vezi peste cinci ani?

AB. Întrebarea asta cu peste 5 ani am auzit-o prea des la interviurile de angajare așa că refuz să mai răspund la ea. Sincer, habar n-am, toate planurile mele scapă de sub control.

VN. Care este opinia ta despre sf-ul romanesc? Dar cel strain? Vei da o mina de ajutor la promovarea scriitorilor romani tineri?

AB. SFul e un teren de joacă anglo-saxon, pe care noi în general îl maimuțărim în virtutea unei inerții rămase de pe vremea cursei spațiale dintre ruși și americani. Cei câțiva outsideri ruși, spanioli, polonezi etc. care s-au infiltrat și au fost traduși recent cu succes vizibil vin din horror sau fantasy. În plus, problema cea mai mare cu SFul în general, românesc sau de pretutindeni, e că de obicei e scris de ingineri care își încearcă mâna cu umanioarele. Iar când e scris totuși de umaniști, nu prea e SF. Au fost puțini matematicienii-poeți care să funcționeze corect cu ambele emisfere ale creierului, iar diviziunea muncii îi rărește tot mai tare. Impresia mea e că românii au o afinitate mult mai puternică cu genurile fantasy și horror. Tradiția și mitologia sunt suficient de bogate încât să determine dezvoltarea acestor genuri. Și totuși, românii s-au ambiționat mereu să scrie SF, bănuiesc că și datorită comunismului care a promovat inginerizarea forțată a populației, descurajând emoția și sentimentul religios/mitologic pe care sunt clădite fantasticul și horrorul. N-aș vrea să înfrânez aplecarea spre SF a nimănui, dar cred că, la cum sunt așternute lucrurile la momentul prezent, în următorii ani vom auzi mult mai multe despre horrorul românesc decât despre SFul românesc. Sau dacă e totuși SF, iese cel mai bine în genuri corcite precum steampunkul, după cum s-a demonstrat anul trecut.

De ajutat tineretul nu prea am cu ce să îl ajut, nici pe mine nu reușesc mă ajut cu promovarea propriei opere, n-am stofă. În plus, de când mișcarea SF de la noi s-a contaminat cu problemele și retorica din politică și fotbal, încep să cochetez cu ideea de a mă fofila pe ușa din dos și a începe să mă dau drept autor de „fiction magique”. Cum ziceam mai sus, volumul meu de debut se va intitula „Povestiri realiste”, pentru orice eventualitate, îmi cresc astfel șansele să ajung într-o bună zi în manuale. Sper să trăiesc ziua în care să văd printre subiectele de la bacalaureat întrebarea „Ce a vrut să spună autorul cu acest titlu?”

VN. Daca ar fi sa fii altcineva ce roman ti-ai dori sa fie scris de tine, sau povestire?

AB. Cred că romanul pe care l-aș fi scris eu dacă nu era deja scris este „Cum mi-am petrecut vacanța de vară”, al lui T.O.Bobe.( T.O.Bobe s-a născut la data de 13 februarie 1969 in Constanta, este un poet, prozator și autor de scenarii de film și de televiziune român contemporan.)

AB. Mulțumesc pentru acest interviu surprinzător și sper să ofer motive și pentru alte discuții în viitor. Cât despre fanul numărul 1, îi urez sănătate și să nu-și piardă tenacitatea cu care mestecă SF pe pâine de… chiar așa, de când? Cred că ar trebui să urmeze un interviu cu Voicu Nicolae în care toți scriitorii de SF din România să-i pună o întrebare.

Moartea unui comis-voiajor

Când m-am trezit, eram gol pușcă, rezemat de peretele gării din Augustin și țineam în brațe o valijoară cu lăcățel. Aveam gura plină de nisip, genunchii zdrobiți și picioarele uscate. Am înțeles că mă aflam în Augustin după ce am citit pancarta întinsă pe frontispiciul gării: “Bine ați venit în Augustin!”

În Augustin, cerul e întotdeauna albastru şi e cam cald, cum se cuvine în anotimpul al cărui rând a venit. Dar foarte cald e abia pe la amiază, când oamenii se opresc din lucru vreme de vreo două ore să nu le ia soarele minţile. Mai bine stau la o bere şi un suc de fructe aşteptând ca soarele să coboare într-atât încât să poată fi văzut pe sub marginea umbrarului de la terasa lui Augustin. Augustin a murit, dar numele lui a rămas, deopotrivă cu satul pe care l-a clădit pe aceste coclauri. Însă nici unul dintre săteni nu-i poartă numele, căci numele Augustin s-a dat doar satului, râului, unui deal, bisericii Sf. Augustin, precum şi cârciumii cu umbrar unde se adună lumea. Sătenii au tot felul de nume care nu contează, căci ei sunt cunoscuţi după meserii.

Primarul bea în fiecare zi un suc de morcovi la terasă şi după ce dă bineţe celorlalţi muşterii se sprijină pe o bârnă de lemn, se uită pe sub umbrar la sat şi zice: Hmm, totu-n regulă?

Doctorul vine doar seara şi vorbeşte cu toată lumea, căci el e singurul care i-a văzut goi pe toţi sătenii şi îi poate citi ca pe nişte cărţi de joc uitate cu feţele în sus. Înainte să plece, întreabă: Primaru fu pe-aici?

Dascălul stă la terasă de pe la amiază încolo, căci până la amiază lucrează. Vorbeşte mult despre copii şi asta îl face plăcut căci toată lumea în Augustin are copii și uneori îi mai vezi chiar aici la cârciumă, să bea un suc de morcovi.

Jandarmul se gândeşte să-şi schimbe meseria. Nimeni nu fură în Augustin. Nimeni nu plânge. Jandarmul ar vrea să se facă Poştaş, căci de altceva nu e bun.

Dar Poştaş poate fi doar unul şi până iese la pensie postul e ocupat de cineva căruia îi place ce face. Nu are bicicletă, merge mult pe jos şi toţi câinii îl cunosc.

Şeful de gară bea cam multă bere dar nu se îmbată niciodată, e gras și poate să asimileze. Un singur tren trece prin Augustin şi nici acela nu opreşte. Şeful de gară trebuie să aibă grijă să nu fie nimeni pe linie când trece trenul.

Brutarul e una și aceeași persoană cu Cârciumarul şi Măcelarul. Împreună cu câteva Ajutoare, are grijă ca toată lumea să fie îndestulată și preţurile să mulțumească pe toți. Iar când Primarul întreabă Hmm, totu-n regulă, el e cel care îi aduce un pahar de suc de morcovi şi răspunde S-avem sănătate.

Preotul e Primar.

Restul oamenilor sunt harnici şi muncesc. În afară de Cerşetoare, femeia cu limbă neagră care m-a scuipat în gură când m-a găsit rezemat de peretele gării. Mi-a dat apoi cu degetele prin gură să-mi scoată nisipul. Pe Cerșetoare o iubeşte toată lumea, şi femei şi bărbaţi şi uneori copii. Căci ea grijeşte de toată lumea câte un pic, după ce Doctorul pune diagnosticul.

Aşa s-a întâmplat şi cu mine, după ce Doctorul m-a cercetat de sus până jos, pe dinăuntru şi pe dinafară, iar într-un târziu a zis că ar fi o minune să supraviețuiesc, dar nu e exclus, căci minunile Domnului nu sunt puse la îndoială în Augustin, cel puţin de când Preotul e Primar. Apoi m-a lăsat pe la terasă şi i-a spus Brutarului să mă adăpostească şi să-mi dea suc de morcovi în fiecare zi poate m-oi întrema și voi putea plăti într-o bună zi cu muncă fizică sau ce am în valijoară. Iar Cerşetoarei i-a zis să vină când şi când să vadă ce e cu mine şi să acţioneze în consecinţă.

Şi ea tot vine şi nu se mai dă dusă, iar ceilalţi muşterii şuşotesc pe seama noastră. Uneori am impresia că vrea ceva din valijoară, dar habar n-am ce, căci nu mai țin minte ce am pus în ea și nici de ce i-am pus lăcățel și nici de ce o țin atât de strâns la piept. De fapt nu mai țin minte nimic.

Să n-ai parte de grija mea, moşnege, îi mai zice Cerșetoarea câte unui bătrân bârfitor din cârciumă care se uită la ea cum îmi spală picioarele care acu nu mai sunt vinete, ci negre și strâmbe, cu genunchii lipiți unul de altul.

**

Te iau cu mine, străine, a spus într-o zi Cerşetoarea. Apoi a apucat rogojina pe care eram întins şi a început să o tragă de mânerul improvizat din nuiele, în timp ce muşteriii de pe terasă îşi vorbeau pe sub mustăţi.

Ce să-i spunem Doctorului când vine? a întrebat Cârciumarul.

Că asta a fost tot. Slăvit fie Augustin.

Femeia a tras rogojina mai departe pe cărarea bătută în iarbă de paşii celor care s-au preumblat pe la terasă în toţi anii ăştia.

Am ajuns la adăpostul Cerşetoarei la lăsatul serii. Nici nu îmi închipuiam că e atâta de mers, mai ales la deal, căci am urcat atât de sus încât a început să se vadă tot satul, de la un capăt la altul, răsfirat pe coastele a două deluşoare care mai găzduiau şi ogoarele galbene ale sătenilor. Acum Cerşetoarea îşi trage sufletul, mă şi mir cum a putut să mă tragă după ea atâta drum.

Probabil că soarele apune, dar aici pare că e umbră tot timpul. Frunzele palmierilor înalţi alcătuiesc un acoperiş natural, iar bălţile dimprejur asigură umezeală cât e ziua de lungă. Şi ai zice că pe seară se face răcoare, dar nu e. Pe bălţi plutesc nuferi şi alte plante care arată ca niște farfurii verzi de pe care sar broaştele în apă sau înapoi. Papură şi ierburi înalte se îngrămădesc în jurul bălţilor, însă doar pe o parte, încât pe partea asta să nu stea în calea privitorului. Iar pe partea cealaltă, pădurea se îndeasă oricum atât de tare încât n-ai la ce să te uiţi. Îţi rămâne doar să stai să asculţi maimuţele şi papagalii care fac gălăgie de parcă e sărbătoarea de pe urmă, nu ştiu dacă în cinstea mea sau dacă aşa e tot timpul pe aici. Doi tigri pasc iarbă ceva mai încolo lovindu-se când şi când cu cozile peste coapse, să alunge fluturii care îi gâdilă.

Fluturii sunt cei mai frumoşi. Când unul mi se aşează în palmă şi începe să ciugulească din grăunţele pe care mi le-a dat Cerşetoarea tocmai ca să-i momesc, pot să mă uit pe aripioarele lui şi să mă minunez de culori pe care nu le-am văzut în viaţa mea: verde sticlos, albastru apos şi pe margini dungi portocaliu aprins. Iar când privesc fluturele în ochi, mă ia cu ameţeli de la miile de oglinzi care tresar uitându-se înapoi spre mine de parcă m-ar recunoaşte. Însă dacă mă uit pe ceafa fluturelui văd un lucru care îmi strânge inima, un cap de mort desenat alb pe negru cum credeam că doar fluturii de noapte au, poate aşa şi este, căci n-aş putea zice că aici e zi. Dar nici noapte. E ca în podul casei bunicului, unde din pricina a trei găuri în tabla de pe casă, nici mai mult nici mai puţin decât trei raze de lumină puteau să răzbată înăuntru, groase fiecare cât un deget şi lărgindu-se cât să poţi vedea firele strălucitoare de praf dansând în adierea curentului. Doar că aici lipseşte praful.

Cerşetoarea suflă peste palma mea şi fluturele îşi ia zborul cu un fâlfâit atât de puternic încât mă face să clipesc pentru câteva clipe. Femeia râde şi scoate limba, neagră şi lucioasă de la umezeala salivei şi mă face să-mi amintesc cum m-a scuipat în gură şi gustul de mură rece pe care îl avea scuipatul ei.

Odihneşte-te.

Cum stau întins pe rogojină, ridicat într-un cot, tigrii se apropie amușinându-mi picioarele negre cu limbile lor înverzite de atâta rumegat. Verzeala bălților s-a luat și pe blănile lor pufoase, alb-murdare cu vergeturi negre.

Femeia cu buze negre îmi ia bagajul din braţe, mă trage de subţiori şi îmi sprijină spinarea de o pernă rezemată la rândul ei de trunchiul unui copac gros, al cărui scoarţă miroase de mă scoate din minţi.

Mănâncă asta şi odihneşte-te.

Un bol cu zeamă de morcovi mi se vâră sub nas, iar o lingură de lemn mă presează pe la buze cu blândeţe. Mă trag puțin în sus pe rogojină cât să pot ține bolul cu o mână și lingura cu cealaltă, și încep să mănânc. Şi o vreme tot mănânc, uitându-mă la femeie cum dă cu valijoara de un copac până îi sare lăcățelul și mi se împrăștie în iarbă toate pliantele și cataloagele, eșantioanele și ojele și rujurile. Și pentru o clipă îmi amintesc totul, dar reușesc imediat să uit la loc și îmi văd mai departe de supa mea.

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

A relatat din fata tastaturii fanul de serviciu Voicunike