Un nou roman: CALATORIE IN CAPRICIA

Cred ca este cea mai mare realizare a carierei unui scriitor sa vezi lansarea a doua carti concomitent, una din tinerete =ARGONAUTICA lansata la MILLENNIUM BOOKS si cea mai noua carte=CALATORIE IN CAPRICIA lansata la editura Eagle Publishing House, ce-i drept intr-un cerc restrins si fara mare tam-tam.

Cu acordul maestrului MIRCEA OPRITA blogul FANSF va publica  trei fragmente din noul roman aparut

Mircea Opriță

ÎN VIZITĂ LA PALAT

Fragment din romanul Călătorie în Capricia

1

Într-o dimineață, după micul dejun la care am reușit s-o conving pe Lady Maricika să mai facă o pauză între felurile ei capriciene și să-mi frigă în tigaie niște ham and eggs, gustarea britanică de care mi se făcuse tot atâta dor ca de o budincă zdravănă cu dulceață de fructe, Felix-băiatul m-a anunțat că în ziua aceea avea o surpriză pentru mine.

– Să-ți iei și „jobenul”, mi-a zis, fiindcă acolo unde ne ducem trebuie să fii îmbrăcat la mare ținută.

Am priceput că se referea la tricornul meu și bineînțeles că mi l-am pus cu bucurie pe cap, așa cum făceam de fiecare dată când ieșeam în Cetățuia Soarelui, fiindcă doar pe pajiștea de la intrarea în palatul de locuințe se mai întâmplă să cobor cu capul descoperit. Mi se părea chiar nedemn de mine să mă plimb prin capitală fără însemnele ce vorbesc de poziția mea de englez respectabil, așa că mi-am pudrat bine și peruca, legând-o la ceafă cu o fundă nouă, scoasă din cutiile cu nimicuri ale doamnei ce-mi era gazdă.

Jos, pe alee, așteptau niște prieteni mai vechi, sprijiniți de trei trăsuri, dintre care una mai mare, cu însemnul lespezii roșii, așa cum le văzusem pe cele de la spital. Le-am salutat cu grație pe Felix-fata și pe Dora cea cu ineluș sub buză, adăugând și niște cuvinte bine simțite despre frumusețea lor mereu proaspătă și înfloritoare, lucru care le-a plăcut atât de mult încât la amândouă pielea de pe obraz a

început să li se împurpureze. Le-am strâns mâna lui Rem-tatuatul și lui Coco (fostul pirat), care mi-au prezentat încă vreo doi colegi de-ai lor, de la Medicină, ispitiți însă și ei de aventura ce mi se promisese la micul dejun. Când a sosit Felix-băiatul, ne-am suit cu toții în trăsuri și micul convoi a luat-o, traversând Cetățuia Soarelui, spre un cartier pe care nu-l vizitasem până atunci. Palatele mari ale capitalei se cam terminaseră, lăsând locul unor căsuțe scunde, cu tencuieli vechi și crăpate, cu viță-de-vie prin curți și mărginite de uluci care mai bine bătute în cuie, care mai șubrede și cu goluri printre ele. Și tocmai acolo unde mă așteptam să înceapă câmpul, am nimerit pe o stradă cu mai multe palate noi. Dar ce palate! Nu semănau deloc cu cele uniforme și cu acoperișul plat, din centrul orașului, ci mai degrabă cu zidirile împărătești din O mie și una de nopți. Erau masive, cu creneluri și zeci de turnulețe ascuțite, cu mai multe rânduri de acoperișuri curbate, sclipind argintiu, în vreme ce o foiță de aur părea să acopere numeroase lucrături din bârne și cărămidă ce se vedeau încastrate în pereți. Mărturisesc că la multe m-aș fi putut aștepta, dar chiar la niște construcții de basm nu. Mai lipsea să apară la vreun balcon plin de zorzoane aurite o prințesă sarazină cu vălul coborât peste față și să ne facă de acolo semne prietenești cu mâna, ori să pună dulăii pe noi, pentru că îndrăzneam să tulburăm cu pufăiturile rădvanelor noastre tihna unor lucruri de pe altă lume.

Când am coborât din trăsuri, asupra noastră au dat într-adevăr năvală hăuliturile nervoase ale unor câini pe care nu-i vedeam, fiindcă se agitau dincolo de un zid de trei yarzi înălțime, în curtea ce părea de cetate. Ne simțiseră totuși și făceau zarvă cât o haită întreagă, încât, văzându-l pe Felix-băiatul că se apropie de poarta de bârne frumos cioplite și bate cu un inel mare în ea, m-am îndoit că, de lătrăturile și mârâiturile potăilor, cineva dinăuntru ar mai putea să ne audă. Apoi am văzut că de deasupra porții ne cerceta și un ochi de sticlă, întorcându-se de la unul la altul, și am priceput astfel că stăpânii palatului aveau și alte mijloace să-i anunțe când dă cineva târcoale pe la intrări.

– Cine sunteți și ce vreți? a întrebat o voce hârâită, de-a dreptul prin zid, iar din ton mi-am dat seama că vorbitorul, dacă nu ne era chiar dușman, n-avea totuși niciun chef de noi.

– O ambasadă din Lumea Veche la Alteța Sa! l-am auzit apoi pe Felix-băiatul răspunzând tot zidului, după care multă vreme n-a mai urmat nimic, decât lătrăturile câinilor.

Târziu, o poartă mai mică s-a deschis lângă poarta mare, iar între ușorii ei s-a ivit un zdrahon tuciuriu, cu buze groase și nasul aproape lipit de față, de câte lovituri părea să fi primit în zgârciurile lui ani în șir. Avea haine negre cu semnele unei firme de pază și pândă, și ne privea fără nicio bucurie, dar cu destul de multă neîncredere.

– Care-i ambasadorul? s-a interesat el, mohorât, iar tinerii mei prieteni m-au împins pe mine în față.

Ceea ce a văzut părea să-l fi convins, fiindcă mi-am îndreptat spinarea și am făcut o scurtă și demnă plecăciune în direcția lui, fără să-mi iau totuși tricornul de pe cap, că doar nu era femeie! Ne-a cerut să așteptăm și, retrăgându-se printre ogarii de rasă pe care am apucat să-i observăm agitându-se în spatele lui, ne-a trântit poarta cea mică în nas. După încă vreo zece minute, timp pe care tinerii capricieni și l-au petrecut vorbind cu glas scăzut și pufnind de mai multe ori în râs, păzitorul a apărut din nou, a deschis și ne-a anunțat ceva mai senin:

– Alteța Sa vă primește în salonul de încoronare.

Câinii nu se mai vedeau, fuseseră chemați și legați undeva, în spatele curții, după o caleașcă enormă și neagră, cu perdeluțe la ferestre, așa că am putut intra fără teamă și ne-am apropiat de fațada largă a clădirii. Treptele ei de marmură erau migălos șlefuite, încât razele soarelui se răsfrângeau pe ele la fel ca pe aurăria ce mărginea cristalul ușilor largi de la intrarea în palat.

– Măi, Felix, măi, tu unde mă duci? am apucat, pe când urcam cele vreo șapte trepte de zece yarzi lățime fiecare, să-l întreb în șoaptă pe fiul gazdelor mele, iar el și-a dus un deget la gură, cerându-mi astfel să mai am răbdare.

Chiar în capul scării, în dreptul ușii larg deschise, aștepta o femeie nu tocmai bătrână, cu părul roșcat, toată numai zâmbet peste fardurile unsuroase pe care și le întinsese în grabă pe obraz. Tocmai când îmi săltam tricornul și dădeam să încep un discurs de bună întâlnire adresat celei pe care o credeam doamna casei, Felix-băiatul m-a tras de mânecă, șoptindu-mi că „aia nu-i decât o servitoare”, întrucât Alteța Sa era văduv – gest inspirat, care m-a împiedicat în ultimul moment să-mi încep vizita cu o greșeală de protocol. Înăuntru era un hol uriaș, plin de aurărie, cu o scară tot de marmură ce ducea la primul cat. Femeia ne-a îndrumat în stânga, spre o altă încăpere cât sala unui templu mai micuț, având pereții încărcați de oglinzi înalte și de ornamente poleite cu aur. În fund, sub un baldachin, am putut vedea un fotoliu aurit cu spetează înaltă, care la început mi s-a părut un pic cam prea larg, ca semn de mare fudulie, însă am priceput mai târziu ce era cu el. Covorul de pluș care în mod obișnuit trebuie că mergea într-acolo, stătea acum adunat rotocol lângă peretele de la intrare, ca și cum ar fi trebuit scos la curățat. Pe tavan am văzut picturi cu motive silvestre, copaci verzi și căprioare ce se adapă în luminișuri, iar în depărtare câte un palat asemănător cu cel în care pătrunseserăm. Trebuie să recunosc că eram uimit de atâta neașteptată măreție, și încă în marginea orașului, printre căsuțele mărunte ale unui cartier fără strălucire. Am observat că și studenții din ambasada mea priveau cu gura căscată, dându-și din când în când coate, ca să-și atragă atenția asupra vreunui lucru de mirare. N-a trebuit totuși să așteptăm prea mult, fiindcă în hol s-au auzit niște zgomote, ca și cum cineva cobora tropăind de la etaj, iar omul de la pază și pândă, proțăpit acum în ușa prin care intraserăm, a dat din el un răcnet adânc, care aproape că ne-a speriat:

– Alteța Sa regele Maidan Întâiul!

Așa am ajuns să-l cunosc personal pe regele maidanașilor din Capricia. Alteța Sa era într-adevăr un bărbat impunător, ca un sac mare și revărsat, mai ales acolo unde de obicei stau pieptul și burta, dar și mai pe la spate, deasupra picioarelor scurte și pulpoase ce trebuiau să susțină o asemenea alcătuire grea și cu călcătură apăsătoare. Slăninile Alteței Sale umflau într-atâta cămașa încât nasturii îmbumbați stăteau gata-gata să se rupă din ațe, iar unul chiar se rupsese și regele fie nu observase asta la timp, fie n-avea prin preajmă vreun croitor priceput, care să i-l coasă repede la loc. Se vedea că-și trăsese haina pe mâneci la repezeală, iar coroana și-o ținea încă în mâna plină de inele mari și lucioase, pregătindu-se să și-o înfunde pe cap. Înainte de asta, însă, a dat cu ochii de neorânduiala din salonul de încoronare și, ca speriat, s-a oprit în prag, ne-a cercetat în fugă, a descoperit-o printre noi pe femeia roșcată și i-a strigat cu glas gros, ca de bas:

– Magda, nu se putea să nu faci tu o boacănă!

Apoi i-a arătat un semn scurt din deget și roșcata s-a repezit la covorul de lângă perete, începând să-l desfășoare opintit în direcția tronului. Când covorul roșu aproape că era pus la locul lui, regele a pășit solemn pe el și s-a așezat greoi pe tronul care, chiar așa larg cum fusese făcut, abia îl cuprindea în brațele lui de fildeș cu monturi de aur. Și-a îndesat coroana pe capul cu păr rar și ne-a chemat pe toți mai aproape. Deși nu prea stă în obiceiul regilor, Maidan I s-a scuzat pentru deranjul pe care îl găsiserăm în palatul lui, neuitând să arunce și niște vorbe privitoare la lenea mare și chiar puturoșenia fără leac a servitorilor în general. Am văzut că doamna pe care o strigase cu numele de Magda se uita la el cu admirație, fără să lase impresia că ar fi trebuit să se simtă vinovată cu ceva.

va urma

Va las voua acum placerea lecturii!